Ziua 1 – Lentile diferite, viziuni complementare

text de Cristina Iordache pentru revista Thespis a Galei HOP

Gala HOP, acum ajunsă la cea de-a 28-a ediție, se reîntoarce anul acesta cu o nouă provocare, aceea de a aduce în contemporaneitate binecunoscutele tragedii și comedii antice.

Este o incursiune în trecut, menită să îi provoace pe tinerii creatori să regăsească originile teatrului și să conștientizeze că temele de fond rămân aceleași, doar detaliile se schimbă odată cu vremurile. Fie că e vorba de Grecia Antică sau de România secolului XXI, multe dintre fragmentele serii au arătat că oamenii și problemele lor nu sunt variabile în timp. Publicul s-a conectat la pulsul fiecărei interpretări și a respirat la unison cu actorii de pe scenă.

Introducerea în universul artistic a fost mediată de proba de grup, formată din Andrea Mihaela Cuc, Cătălina Gulan și Denissa Rogoz, care au arătat în Swipe Right for Lysistrata că, împreună, femeile pot pune capăt unui război dacă au un plan bine pus la punct. Debutul scenei este marcat de sunetul deschiderii unei doze de Cola, pe care scrie Diva, în ton cu personalitatea Kalonikăi. În costume alb-negru, completate de câte un detaliu vestimentar distinct, fie striații, dungi sau forme geometrice, cele trei personaje, provenite din lumi diferite, își conturează clar individualitatea. Femeia din Sparta vorbește cu accent ardelenesc și intră pe scenă mâncând dintr-o pungă de pufuleți, detaliu care îi trădează firea mai puțin cizelată. Planul lor este desenat pe post-it-uri, lipite de spătarul unui scaun, dezvăluite ulterior.

În categoria probă impusă, Cristina Bordeanu a dat startul cu monologul Olgăi din În zori lumina e mai aspră de Mihaela Mihailov. Fragilitatea, dublată de expresii faciale sugestive, îi permite interpretei să redea cu acuratețe fiecare fragment și să ne poarte în interiorul unei fete copleșite de presiuni familiale, opresiuni și lipsa unui sprijin material constant. Cu treceri fluide de la o secvență la alta, ea dovedește o precizie calculată, lăsând spectatorul să perceapă, prin ton, intonație și mișcarea corpului, suferințele sfâșietoare ale Olgăi.

Apoi, Otniel Floruț preia ștafeta și întruchipează imaginea directorului din În zori lumina e mai aspră, cu o severitate care nu șovăie nicio clipă. Este o lecție de manipulare, în care singurul element de decor este manevrat pentru a intensifica angoasa. Încă de la început, directorul aruncă reflectorul în fața spectatorului și, cu o țigară în gură, clamează răzvrătirea față de un sistem bolnav.

Monologul Marei, interpretat de Demetra Vasiliu, din piesa Maternal de Alexandra Badea, acaparează publicul din prima clipă și îl ține captiv într-o pânză atent țesută. Impactul vizual cromatic și jocul de lumini direcționate produc o armonizare între actriță și fundalul luminos proiectat, fără a o dizolva în întreg. Ea ocupă spațiul calm, cu asumare, și aduce în prim-plan imaginea unei femei îndurerate, explorând frica de singurătate prezentă în fiecare dintre noi. Mara apare oarecum resemnată, un om care a internalizat durerea și care acum trăiește din prisma unui personaj.

În a doua parte a probei impuse, Iulia Ioana dă viață lui Iris din De cealaltă parte a lumii de Alexandra Badea, într-o confruntare interioară intensă. Înconjurată de cinci scaune, ea realizează tranziții fine, dar remarcabile prin intensitate, între diferite stări sufletești dedublate de culori asociate fiecărui afect. Deși își schimbă poziția de la un scaun la altul, transmite cu acuratețe transformarea de la furie la întristare, de la răzvrătire la dorința de a se pierde în mulțime, până la deconectarea totală, devenind a 65-a care a murit tragic.

Laurențiu Bobeică se pliază pe figura parlamentarului din piesa Carpathian Garden de Radu Iacoban. Politicianul este obsedat de propria imagine, recunoaște că a greșit în mod exploatativ, mărturisește că nu vrea să candideze și face apel, în permanență, la emoțiile celor care l-ar putea vota. Cu promisiuni deșarte, parcă desprinse din piesele lui Caragiale, scena e plină de patos și oferă o reprezentare veridică a oricărui discurs politic.

Patricia Flack, de cum pășește pe scenă, emană efervescență și o putere lăuntrică, pe fundalul unei satire sociale în care imaginea partenerului toxic pare idealizată. Monologul Ralucăi, din piesa (In)corect de Leta Popescu, relevă un dinamism al interpretării, un discurs întrerupt de apelul cuiva care o scoate din spațiul intim al confesiunii. Raluca este o femeie cu așteptări contradictorii de la bărbatul ideal: vrea pe cineva care să iasă cu băieții la bere, dar fără defecte, iar când vine vorba de plâns, acesta are voie doar o dată pe an.

Ultimele secvențe ale acestei probe au debutat cu monologul lui Anton, din piesa Vrabia de Leta Popescu, susținut de Costin Stăncioi. Cu un tricolor proiectat pe fundal, un tricou inscripționat Sunt OK, o doză de Cola în mână și o expresivitate aparte, actorul îmbracă fiecare replică într-un umor subtil, care a făcut sala să râdă în hohote. Miza este să aducă la lumină miracolele ce i-au marcat viața lui Anton, iar trecerea de la o amintire la alta se desfășoară prin schimbarea focusului luminilor, într-un joc de la stânga la dreapta. În același timp, jonglează cu trimiteri la reclame celebre pentru bomboane, accentuate cu atâta precizie încât spectatorii au fost copleșiți de efectul comic.

Petra Andreea Panait, în rolul fetiței din Copii răi, întruchipează, cu naivitatea specifică vârstei fragede, durerea resimțită de cei mici atunci când școala nu mai e doar un mediu dedicat învățării și disciplinării, ci și un declanșator al amintirilor neplăcute. Fiecare emoție prin care trece este întrupată de concurentă și exprimată firesc, făcând apel la sensibilitatea umană.

Alex Stoicescu, în rolul lui Radu din Perfect Compus, se așază de la început pe marginea scenei pentru a sugera ideea de intimitate. Totul este construit în jurul unei confesiuni, a unui bărbat gay prins în spațiul românesc, care nu poate depăși cenzura pe care este nevoit să și-o impună.

Revenind la tragediile grecești, partea probelor individuale a avut un numitor comun: ne-a arătat că nedreptățile și răzvrătirile, mai ales cele ale tinerilor, nu sunt doar apanajul adolescenței, ci un act de putere și dorință de schimbare ce fierbe în adâncul ființei. Pornind cu personajul Oreste, Alex Gabera este mânat de o singură dorință, aceea de a afla răspunsul la întrebarea: Cum putem fi siguri vreodată?. Pe fundal galben, cu un scaun alături și îmbrăcat la costum, el dă viață unui Oreste rătăcit, dar hotărât să se răzbune. El ne prezintă o realitate difuză, unică în felul ei, prin metafora lentilelor diferite care privesc aceleași lucruri în același timp, dar care dezvăluie imagini distincte. Acest tânăr nu mai crede în zei și pledează că secretul nu este atât de complicat: la finalul zilei, suntem doar oameni.

Dar nu aceasta este singura versiune a lui Oreste de care avem parte. Cu un titlu jucăuș ales, Constantin Grigorescu, în Or Este or nu este datoria mea, pornește o dezbatere a vinovăției, folosind publicul pe post de popor, pe care ulterior îl condamnă pentru liniștea lor aproape părtinitoare. Îmbrăcat într-o manieră ușor rock, ura devine palpabilă în personaj și izbucnește din când în când prin tonul ridicat. Este o pendulare pasivă a vinovăției, al cărei motto devine: Ce puteam să fac?, Ce era bine să fac?.

Nici Electra nu se lasă mai prejos. La fel ca în cazul lui Oreste, avem parte de două întrupări curajoase. Antonia Dobocan este o Electra îndurerată, ce își condamnă mama. Deși la început cadrul este dominat de albastru, acesta se transformă treptat într-un roz spre roșu, atunci când încearcă să-și prindă sora în mrejele manipulării, pentru a o atrage în complotul contra Clytemnestrei. Când este refuzată, se autoalină, iar durerea se eliberează din corp prin cântec. Cu toate că suferința și dorința de răzbunare îi răzbat prin fiecare por, părăsește scena cu hotărârea unei războinice.

În schimb, Cătălina Frunză aduce în prim-plan o Electra modernă, care folosește inteligența artificială pentru a găsi răspunsuri la frământările sale. În rochie roșie, vorbește la telefon cu Eriniile, iar deși actrița respectă în mare parte textul originar, efectul devine straniu atunci când zeițele răzbunătoare răspund cu o voce robotică. În acest punct, trecerea de la trecut la contemporaneitate se simte mai pregnant ca oricând.

Când vorbim de puterea de caracter, Andromaca Aniei Petrean îndeplinește această condiție. Pornește ca o umbră pe un fundal alb, prefigurând fantoma femeii lovite de suferință. În timp ce lacrimile i se scurg pe față, deplânge cu o siguranță de sine aparentă soarta copilului său, trimis să moară. Este o figură maternă care își apără cu înverșunare fiul, înfuriată pe zei. Însă, chiar și în decădere, își păstrează postura demnă.

Cu o aluzie fină la celebra scandare din spațiul american, în Make Teba Great Again, Aurelian Culea alege un mod inovator de a intra în spațiul teatral. Dinspre ușa spectatorilor, apare ca un alergător, a cărui aplicație de fitness este dedublată pe post de speaker motivațional. Publicul, aflat în rolul poporului teban, ia parte la decizia sorții celor doi frați care au pornit război unul împotriva celuilalt, Polinice și Eteocles. Este un Creon convins că totul i se cuvine, dar care nu cunoaște nici măcar numele celor doi. Asumarea rolului și încercarea de a convinge masele se desprind cu ușurință din modul de interpretare al conducătorului teban.

Iar pentru un final surprinzător al scenelor din proba liberă individuală, Buse Özgül aduce o poveste ce părăsește integritatea legendei inițiale și se extinde spre problemele cu care se confruntă femeile de astăzi. Pe scenă pătrunde întruchipând-o pe Medeea, cu mâinile îmbibate de sânge până la coate. Are un cântec aproape hipnotic, care induce senzația de transă. De la un capăt la altul, acest număr se constituie într-un manifest al condiției femeii. Vine răvășită, dar dincolo de această fațadă se simte gustul amar al unei dreptăți transformate în răzbunare. Concurenta pleacă de la textul antic și îl aduce în secolul XXI, punând accentul nu pe durerea fizică a femeilor, ci pe cea sufletească. Această Medeea nu mai este un monstru mitologic, ci o femeie cât se poate de reală, acesta fiind mesajul central al interpretării.