Gala Hop 2025. Ziua 2, 29 august. Aruncă-te, nu-ți fie teamă!

text de Amalia Tănase pentru revista Thespis a Galei HOP

Pe când oamenii nu își ascundeau privirea în reacțiile on-line și timpul curgea în sine, nu în fragmente dictate de ceilalți, actori erau toți cei care își ciopleau singuri o mască și adunau povești din lume. Mult timp a trecut de atunci și mai multe povești s-au spus despre această arta care întregește vieți într-un spațiu destinat uitării.

A doua zi a Galei Hop ne poartă prin istoria artei actorului prin simplul fapt că ne oferă șansa să descoperim noua generație de actori care va împânzi scenele în câțiva ani. Neînfricați, fragili, veșnic distrați și visători, ei sunt cei care-or să ne poarte istoriile mai departe. Cu un strop de curaj în plus față de prima zi de concurs, actorii se aruncă în momentele lor precum e de dorit să o facă – fără teama zilei de mâine și cu bucuria întâlnirii cu publicul de astăzi.

Seara e deschisă de momentul de grup format din actorii Alex Stoicescu și Alex Gabera, având ca text suport piesa „Mede/ea sau Despre fericirea conjugală” de Roxana Marian. Cei doi reușesc să construiască un duet sensibil și onest. Siguri pe sine, de la poziția corpurilor pe scenă și până la rostire, actorii reușesc să transmită intimitatea expusă în text doar prin câteva simple priviri. Cu o sensibilitate autentică, fără să piardă forța dramatică a textului, cei doi își potențează talentul și trăsăturile individuale întocmai prin modul în care se lasă descoperiți în fața publicului.

Cătălina Frunză în Olga din „În zori, lumina e mai aspră” are o sensibilitate ce merită să fie întărită de puțin mai mult curaj. Constantin Grigorescu îmbracă haina politicianului din „Carpathian Garden” de Radu Iacoban, însă hainele par încă prea largi pentru a fi purtate. Ca o scurtă paranteză la acest moment, îmi dau seama că generația noastră uită câteodată că cea mai bună inspirație e însăși realitatea pretutindeni. Într-o țară în care orice mișel cu zece clase ajunge președinte de partid, forța textului vine întocmai din documentarea atentă a contextului din jur, iar rolul provocator și poliloghia acestui tehnocrat poate fi exploatat doar dacă este expus flagrant în născocirea sa.

Antonia Dobocan în rolul Fetiței din „Copii răi” își construiește prezența din detalii mici, dar sigure, fapt ce accentuează inocența personajului. Prezența ei luminoasă își găsește, cu ocazia textului Mihaelei Michailov, un echilibru între fragilitate și forță. Momentul ei a avut acel tip de claritate emoțională care nu caută să impresioneze, ci doar să atingă direct potențialul monologului. Mai departe, momentul Cătălinei Gulan este atent lucrat, însă miza alunecă uneori în derivă. Conceptul de recontextualizare a Troienelor lui Euripide propus de către actriță  ar putea fi mai bine angrenat într-o expunere clară a intențiilor.

În timp ce sala se încălzește și așteaptă următorii concurenți, Cristina Bordeanu sparge zidul ridicat, cu grijă și strădanie din partea mai marilor academicieni, între eroinele din Antichitate și cele din prezent. Actrița speculează perfect ipocrizia cu care societatea de azi, temându-se să-și fie autosuficientă, plasează personalități din trecut într-un clasament sacru de care nimeni, niciodată, nu are cum să se îndoiască.  Cu multă asumare  (necesară într-o asemenea meserie), actrița se aruncă în legende cu scopul de a le decodifica, pentru ca mai târziu să le reinventeze din interior, ca și cum i-ar aparține dintotdeauna. Momentul „naractrița” este cu totul special, cu riscul asumat de a rata fire conexe ale tragediilor luate drept inspirație în scopul redării fidele a poveștilor. Doina cu inflexiuni scandinave și vocea actriței aduc un melanj straniu de senzualitate și sensibilitate pe scena Galei Hop.

Otniel Floruț ne arată o Medeea trădată și gata de răzbunare în rochia lui neagră și lungă până în pământ. Deși lipsit de vlagă pe alocuri, actorul are un zvâc constant; o motivație aparte care-i ghidează pașii, dar care necesită antrenament pentru a-și atinge scopul. Demetra Vasiliu în monologul construit în jurul textelor „Adunarea femeilor” de Aristofan și „Medeea” de Euripide contrastează cu toate celelalte momente prin apariția ei diafană. Cu o ironie tăioasă și o abordare aproape brechtiană, actrița stabilește o convenție inteligentă și clară de la care nu se abate și prin care reușește să aducă noi înțelesuri ale feminității.

Denisa Tudora în rolul Marei din „Maternal” surprinde într-o ipostază complet diferită față de cea prezentată în cadrul preselecțiilor. Actriței îi prinde foarte bine gravitatea rolului, dar ar putea exploata și mai mult jocul cu vocea pentru a multiplica registrele emoționale. Povestea lui Anton_frumos este redată și de Raoul Ipate în cea de-a doua zi de concurs, iar comicul situației și scriitura ritmată a Letei Popescu ajunge, din nou, un hit al serii. Deși în debutul momentului actorul pare ușor încordat, pe măsură ce avansează în poveste își găsește relaxarea necesară pentru a dezvălui o latură ludică extrem de ofertantă.

În seria revelațiilor serii se înscrie și actrița Teodora Tudose. Sensibilitatea cu care abordează o traumă recentă din istoria României, accidentul Colectiv consemnat de către Alexandra Badea în piesa „De cealaltă parte” e dezarmantă. Delicată în expresiile faciale și în gesturi, Teodora construiește un limbaj scenic intim, asumat, în care tăcerile capătă aceeași greutate ca rostirea. Patricia Flack conduce atmosfera sălii în aceeași cheie prin momentul „5 Minute” după „Antigona” de Sofocle. Actriță are o energie scenică ce captează instantaneu atenția și impune ritmul momentului, dublată de un control al gestului și al prezenței corporale care susține coerența întregii interpretări.

Spre finalul serii, Laurențiu Bobeică se transformă în prizonierul propriilor acțiuni și construiește un Oreste complet sedus de forța pe care o încăpere goală o inspiră. Fiul damnat, condus către omorul mamei sale de prea multe energii și forțe contradictorii ajunge, într-un final, la închisoare. Abordarea actorului are un fatalism demn de explorat într-un cadru cinematografic. În simpla sa relație cu spațiul de joc se naște un univers scenic complet, fără a fi nevoie de alte elemente de decor mai sugestive decât un scaun. Faptul că, în spatele fiecărei replici, actorul are un gând clar transpare în interpretare și face ca întreg momentul să devină o analiză psihologică de mare finețe.

O prezență extrem de carismatică este și actrița Iulia Ioana în momentul „Vă spun eu, Lysistrata!” după „Lysistrata” de Aristofan. Ritmat și bine ancorat în energia sălii, momentul ei a reușit să integreze textul în contextul istoric actual. Rania Zane se joacă în rolul Ralucăi din „(in)corect”, iar bucuria cu care o face e atât de plăcută de privit. Atingând exact acele butoane ale textului pe care doar o citire atentă le poate releva, actrița își însușește pe deplin atitudinea ironică, pe-alocuri cinică necesară unui astfel de rol comic. Lejeritatea și dorința de explorare a universului interior al personajului se simt în fiecare gest sau replică și devin reconfortante prin faptul că ne aduc aminte că scopul acestui concurs nu este doar să fii premiat în final, ci să (te) joci cu asumare.

Spre finalul celei de-a doua zile, Costinel Antone îi dă glas lui Radu din „Perfect compus” de Alexandra Badea și face asta cu o claritate aproape „de laborator”, lipsită de excese sau stilizări exterioare. Actorul optează pentru o lectură curată a textului în care intenția se decantează cu precizie. Mizând pe controlul asupra jocului la intensitate cinematică, Costinel Antone construiește prin gesturi și rostire o prezență scenică echilibrată. Ultima apariție a serii, cea a Veronicăi Odagiu în rolul Ralucăi din „(in)corect”, încheie concursul pe o notă înaltă, ca în fiecare odă care se respectă. Cu o plăcere debordantă de a se afla în fața noastră, actrița mușcă din fiecare cuvânt rostit, ia fără să-ntrebe fiecare gest și nu lasă loc superficialității. În spatele umorului bine dozat și a forței interioare ce o caracterizează se află, fără îndoială, o disciplină incredibilă.

Așadar, ajunși la finalul zilei, să ne permitem câteva reflecții asupra condiției complet supraumane a actorului. Fără o bază puternică nu se pot clădi arhitecturi durabile. Sunt roluri în care strigătul își are locul și altele în care tocmai economisirea mijloacelor câștigă în credibilitate. Forma sub care ar trebui să ia naștere un personaj în fața publicului este construită într-o bucătărie care nu se vede, ci doar poate fi intuită de către noi. În cele mai fericite din cazuri, bucătăria asta a fost echipată cu toate uneltele necesare pentru a sări direct la rețetă. În cele mai puțin fericite dintre cazuri, cuțitele nu-s ascuțite și bolurile-s sparte. Drept urmare, peisajul din ziua 2 a competiției funcționează drept o adevărată dezgolire de preconcepții asupra rolului și ne învață cât de important e să ai curajul să te apropii de un ideal, fie el încă nedefinit.