De la umor la introspecție: ziua a doua a Galei HOP

text de Cristina Iordache pentru revista Thespis a Galei HOP

Dacă ați crezut că prima zi a fost intensă, ziua a doua a Galei HOP a ridicat ștacheta mai sus, cu mai multe surprize. Numerele actorilor au făcut scena și publicul să vibreze, într-o continuă spargere a celui de-al patrulea perete.

Prin începuturi originale și accente de umor, tinerii actori au oferit interpretări proaspete la proba monologului. Cei care nu au prezentat acest moment în ziua de ieri au pășit în lumina scenei și au arătat cât de multifațetat poate deveni un personaj.

Continuând linia serii trecute, proba de grup Interior-expus, cu Alex Gabera și Alex Stoicescu, a fascinat privirile și a înduioșat publicul. Este un moment coregrafiat, cu o plasare atentă a universului sonor, în care cei doi tineri au reușit să surprindă sensibilitatea unui cuplu disfuncțional. Ambii actori, cu personalități diferite, bine conturate, ne cartografiază durerea realizării faptului că, deși sunt o pereche, sunt în egală măsură doar doi străini. Iar în finalul construit ciclic, cuvântul „fericire” repetat obsesiv nu aduce reconciliere, ci îi trimite pe fiecare în direcții opuse.

Mutându-ne privirea spre probele impuse, spectatorii au avut ocazia să descopere trăsăturile unice ale fiecărui tânăr actor. Chiar dacă textele monologurilor s-au reluat față de seara precedentă, fiecare interpretare a adus o altă intensitate și o altă abordare scenică. Unele momente au mizat pe umor, altele pe gestică și imaginație, conturând în final o diversitate de tonuri și stiluri ce au animat această a doua zi a competiției.

Antonia Dobocan ieri a fost Electra, iar azi doar o fetiță. Cu un elastic pe care și-l tot plesnește peste mâini, concurenta a ales să abordeze monologul fetei într-o nuanță mai sumbră, scoțând la iveală tema suicidului printre tineri, o realitate tot mai prezentă astăzi. Îmbrăcată în pijamale, cu două codițe împletite, se așează pe marginea scenei și privește glonț în sufletul publicului. Actrița se transpune parcă în pielea unui copil: are acea naivitate în ochi, o inflexiune specifică a curiozității și a vocii, dar în spate se ascunde ceva mai întunecat. În scena morții pisoiului găsit, alege o altă rezolvare și se sugrumă cu propriile mâini, un apel de trezire ce prefigurează sfârșitul iminent al poveștii.

În rolul Marei, Denisa Tudora transfigurează o femeie cu ochii pierduți, care nu-și găsește liniștea, un moment de calm înaintea furtunii. Sprijinită de o ținută complet neagră și un singur scaun așezat pe scenă, interpreta, printr-o mișcare corporală trădează furie și resemnare. Ne oferă o confesiune în care mocnește o rană stinsă, poate prea adânc îngropată.

Monologul lui Anton, susținut de Raoul Ipate, a stârnit delir în rândul spectatorilor. Cu tranziții fine între secvențe și fragmente jucate cu precizie și spirit, acest număr a avut toate ingredientele pentru a cuceri atenția. Jocul său, plin de patos, pune în valoare fiecare detaliu capabil să stârnească râsul și îl duce cu exactitate până la capăt. Iar, ca un plus de creativitate, respectă textul și oferă publicului bomboane Ferrero, care se dovedesc a fi o altă mică farsă.

Cu un început ce amintește de tonul unui jurnal de știri, Teodora Tudose dă viață unei Iris aflate pe pilot automat, copleșită de suferința pierderii prietenului său. Cu o dicție clară, fără a deveni intruzivă, dar lăsând să transpară golul rămas în inimă, ea ne relevă regretul față de neputința de a schimba ceva. Fiecare replică este însoțită de o gestică atent construită, iar tremurul vocii, acea luptă de a nu izbucni în plâns,  adaugă veridicitate și profunzime secvenței.

Un aspect surprinzător al acestei seri l-a constituit prezența a două interpretări ale aceluiași monolog: Raluca din In(corect). Rania Zane, într-un tricou cu inscripția Brunnette Club, pantaloni cu model leopard și un pahar de șampanie, acaparează scena. Dă dovadă de luciditate în joc, dar adaugă și accente comice, precum vocea pițigăiată pentru intervențiile bărbatului. Raluca este aici privită într-o notă seducătoare, plină de farmec, o femeie capabilă să te vrăjească. Dar nici monologul Veronicăi Odagiu nu s-a lăsat mai prejos. De data asta o figură mai relaxată, cu un trening comod, ne arată un alt fel de personaj. A adăugat textului o notă personală, a găsit o sintagmă memorabilă, iar până la finalul pasajului, printr-un “țac, pac și gata” a reușit să anime toata sala. Cu o gestică bine calculată și ritm controlat, monologul ei capătă un tempo clar și eficient.

Costinel Antone propune un Radu învăluit într-o resemnare naturală. Discursul e ritmat prin pauze ce oferă spațiu replicilor să ajungă la public.

În ceea ce privește categoria probelor impuse, am fost întâmpinați de idei creative și de actori determinați să surprindă prin adăugarea unei lentile personale. Cătălina Gulan, cu momentul Live/Trage(Die!), pătrunde pe scenă îmbrăcată complet în negru, cu un machiaj ce o face să pară umbra reginei Hecuba de odinioară. Prin întuneric, poartă după ea un ringlight, iar lamentarea se consumă într-o convorbire cu telefonul. Coboară pe scări cu teamă pe chip, cu mâinile tremurânde, și părăsește sala pe la intrarea spectatorilor.

Când vorbim de inovație, Cristina Bordeanu, în Naractrița, a construit un fragment cu structură ciclică. Pe o introducere amuzantă, repetă de atâtea ori cuvântul „mulțumesc” încât acesta devine un beat. Concurenta implică publicul, inserează câteva momente de ASMR și, în acest cumul audio-vizual, face tranziția spre tragedia propriu-zisă. Surprinde prin vocea puternică, siguranța de sine și modul în care ne relevă povestea pețitului Deianirei cu o intonație seducătoare.

Otniel Floruț aduce pe scenă o Medeea gândită mai degrabă la nivel conceptual. Intrarea se face pe un ritm de rap, acompaniată de jocuri de lumini. Personajul târăște după sine cămașa soțului, un obiect încărcat de presimțirea crimei iminente. Este o versiune a antieroinei care își pune întrebări și poartă la gât un cuțit transformat în colier.

În Manifest, Demetra Vasiliu apare într-o imagine ce trimite la estetica lui Marilyn Monroe, prin rochia vaporoasă bleu, machiajul accentuat și câteva gesturi specifice. Sala rămâne luminată de la început, ceea ce menține permanent legătura directă dintre actriță și public.

Mica introducere a Patriciei Flack, cu lista lucrurilor importante despre ea, scrise pe un sul de hârtie igienică, creionează un contrast ironic și face trecerea lină spre tragedie, mai exact spre personajul Antigonei. Costumul, o rochie lungă, neagră, accentuează imaginea unei eroine strivite de suferință, dar parcă lipsită de tăria de caracter care o definește de obicei. Totul se îndreaptă spre cronometrul care anunță moartea și chiar și în această clipă Antigona rămâne stăpână pe deciziile luate.

Oreste, în viziunea lui Laurențiu Bobeică cade pradă unei laturi psihotice. Privirea lui, persuasivă, pare să străpungă sufletul spectatorului, iar frământările interioare se traduc prin gesturi vizibile, frângerea mâinilor, smucirea tricoului. Este un joc al echilibrului fragil între luciditate și delir, în care controlul pare să cedeze treptat. Într-un impuls de revoltă, se urcă pe scaun și intonează ironic Oda Bucuriei.

Iar pentru a încheia cum am început, cu accent pe latura comică a acestei zile din Gala HOP, Iulia Ioana aduce o Lysistrata determinată și amuzantă, care pornește din rândul spectatorilor pentru a-și aduna femeile în același cadru. Cu un timbru vocal amplu, actrița, prin personajul conturat, militează pentru pace cu o energie debordantă și, ca bonus de comic de situație, scoate un lacăt din pantaloni, sugerând limitele până la care ar fi dispusă să meargă.

Acum nu mai rămâne decât să întâmpinăm a treia zi a galei și să ne bucurăm de noile provocări.