Gala Hop – Ziua 3, 30 august. Lăsați-mă aici, în istorie

text de Amalia Tănase pentru revista Thespis a Galei HOP

Ultima zi a Galei Hop 2025, ediția a 28-a, ne aduce în fața faptului împlinit – eroii antici și-au dat mâna cu dramaturgia contemporană românească, iar noi am fost martorii unor întâlniri memorabile despre care, așa cum poate vom avea norocul, se vor scrie ode în viitorul îndepărtat. A treia zi îi găsește pe actori în aceeași tensiune creatoare de la începutul concursului, însă cu mai multă blândețe față de sine.

Seara începe în forță datorită momentului de grup „Insula dreptății”, inspirat din „Orestia” (partea I), „Agamemnon” de Eschil, „Medeea” de Euripide și „Medeea” de Seneca, cu actorii Costinel Antone, Raoul Ipate și actrițele Teodora Tudose și Rania Zane.

Sudați până la cea mai înaltă treaptă, actorii prezintă un exercițiu de grup care pornește din corporalitate și caută să reinventeze tragedia prin filtrul unui reality-show. Coregrafia inițială traduce forța unui cor antic redus la esență. Convenția se sparge brusc: cuplurile Medeea–Iason și Clitemnestra–Agamemnon sunt aduse pe „malul mării” contemporane, loc al seducției, trădării și exilului. Cele două femei depun „testimoniale” și fac trimitere la emisiuni celebre care caracterizează momentul actual al televiziunii românești. Ceea ce reușesc cei patru să facă prin scrierea unor pasaje de legătură între cele două cupluri este să apropie personajele tragediilor de public, să umanizeze acele trăsături atât de îndepărtate de zilele noastre și să le ofere chiar și o șansă la propria salvare a destinului. Conceptul reușește să aducă miturile în prezent într-un mod carismatic, iar cei patru își potențează atuu-urile individuale cu multă generozitate. Obiectele de recuzită sunt incluse isteț în moment și capătă sensuri diferite în funcție de necesitățile acțiunilor scenice. De altfel, trebuie menționat faptul că cea mai neașteptată propunere este chiar rezolvarea finalului de către actori, anume votul publicului – cine rămâne în istorie și cine e „eliminat”. În felul acesta, cei patru își duc la capăt momentul care a stârnit cele mai călduroase reacții ale publicului de-a lungul celor trei zile.

Frapantă prin simplitate, Denissa optează pentru o interpretare curată și un microfon ca singure instrumente de lucru. Nu se sprijină pe gest, ci pe vibrația și cadența rostirii, iar corpul devine doar un suport pentru tensiunea interioară. Actrița rostește textul cu o claritate remarcabilă, fiecare frază fiind înțeleasă și locuită, fără artificii nenecesare. Momentul e o demonstrație a faptului că un actor nemișcat pe o scenă poate să zguduie publicul mai tare decât orice exces scenic.

Aurelian Culea în rolul Directorului din „În zori, lumina e mai aspră” de Mihaela Michailov se distinge printr-o precizie scenică rar întâlnită în contextul dat. Instinctele lui sunt calibrate fin: știe exact când să rețină și când să elibereze energia, păstrând mereu tensiunea dialogului interior. Dicția lui, impecabilă fără a suna artificial, susține claritatea ideilor și fluiditatea dramaturgică, iar postura scenică denotă o siguranță a prezenței care vine dintr-o înțelegere profundă a corpului ca instrument de joc. Un alt aspect plăcut de remarcat este că până și ezitările au consistență, dat fiind asumării scenice. În lectura textului, actorul găsește echilibru între interiorizare și expresivitate și evită exact acele excese care contravin parcursului coerent, complet necesar în cazul scriiturii Mihaelei Michailov. Ceea ce îl face memorabil este această maturitate în înțelegerea măsurii, în care instinctul întâlnește o rigoare a interpretării – semnul unui actor care știe să se lase purtat de material și, în același timp, să-l structureze cu o luciditate deosebită.

În comparație cu apariția precedentă, Ania Petrean în rolul Marei din „Maternal” are o energie vizibil scăzută. Textul e accelerat, aproape „consumat” prea repede, iar tensiunea nu are timp să se instaleze. Talentul și resursele actoricești există, se simte inteligența scenică și instinctul, dar lipsește anduranța. Într-o competiție ca HOP, unde presiunea devine parte a spectacolului, rezistența devine aproape la fel de importantă ca inspirația. În aceeași direcție, Denisa Tudora în rolul Medeei își așază construcția pe gândul scenic clar, articulat, dar uneori blocat în retorică. Forța interpretării există, însă dozajul energiei o face să piardă din subtilitate. Privirea trădează încă nevoia unei expresivități mai accentuate, însă finalul în care actrița își încrucișează mâinile în semn de rugăciune are o frumusețe austeră, aproape ritualică. Medeea devine aici nu doar femeia trădată, ci și figura unei devoțiuni imposibile.

Iason se naște din nou prin interpretarea lui Costin Stăncioi. Îmbrăcat într-un costum negru și așezat pe un scaun impunător de birou, actorul creează contrapunctul comic al tragediei fără a-l trivializa. Frazarea e impecabilă, ritmul bine dozat, iar prezența lui are un magnetism aparte. Nu există ezitare, nu există fisură: discursul lui șarmant se așază peste public cu o autoritate calmă, aproape hipnotică. De altfel, cârligul pe care actorul îl speculează în personaj funcționează perfect – manipularea pe care o exercită asupra sălii are o finețe aristocratică. Odată cu schimbarea hainelor lui Iason din parșivitate în noblețe, personajul capătă o aură care vrăjește publicul până la finalul atent gândit al momentului. Mai departe, Petra Panait Intră în scenă cu un râs straniu, iar sala o urmează imediat. Momentul „În numele ei” are un magnetism la prăpastia dintre potrivire intenționată și întâmplare. Sensibilitatea Petrei e particulară, fragilă și neliniștitoare, deși lipsa mișcării scenice încurcă, în unele momente, consistență acestei scriituri fragmentare.

A doua apariție a Veronicăi Odagiu din momentul „Mormântul nemernicei cățele”, după „Hecuba” de Euripide, este complet electrizantă. Parfumul vintage Chanel care reiese din costumul actriței transformă scena într-un catwalk  încărcat cu suferință. Doina sfâșietoare interpretată de către actriță în debutul momentului relevă calități vocale impresionante, iar mersul și frazarea exactă a textului dau dovadă de multă disciplinare. În continuarea probelor impuse, Buse Özgül aduce din nou acea fragilitate care a caracterizat-o și în prima zi de concurs în monologul lui Iris din „De cealaltă parte a lumii”. De la gesticulația extrem de fluidă și până la instinctul cu care își dozează vocea, ctrița demonstrează încă o dată faptul că o prezență discretă, delicată poate fi mai puternică decât un joc gros în astfel de partituri.

Monologul Ralucăi (după personajul Reka) din „(in)corect” capătă o nouă formă în interpretarea Cătălinei Gulan. Actrița își construiește personajul în jurul unor acțiuni scenice de grădinărit și o tonalitate acută care creează efect comic imediat, însă ceea ce lipsește este întocmai motivația din spatele fiecărei replicii, asta pentru a nu face ca textul să rămână la suprafață. Alex Gabera este un Anton_frumos complet diferit de celelalte variante propuse de către ceilalți concurenți. Textul comic al Letei Popescu atinge o dimensiune tragică în interpretarea actorului. Replicile rostite într-o tonalitate joasă și monotonă îndepărtează miza poveștii expuse în monologul suport. La fel, frazarea uniformă și lipsa de construcție fac ca materialul să devină subțire. Modul în care actorul se folosește de obiecte menționate în text pentru a expune situații, ci nu pentru a le juca devine trenant în ritmul unei scriituri atât de dinamice.

Olga apare pentru o ultimă dată pe scena Teatrului de Stat din Constanța în interpretarea actriței Andrea Cuc. Momentul are prospețime, dar lasă senzația că textul ar putea încă pătrunde mai profund în carne, în respirație, în ritmul interior al corpului. Uneori, tentația de a controla prea mult semnificația poate limita acea vibrație organică pe care o caută scena. Un pas înapoi, o încredere sporită în forța materialului dramaturgic, i-ar permite ca energia să curgă mai firesc, iar sensurile să apară din interior, fără efort vizibil.

Pe tot parcursul ediției curente a Galei Hop a plutit senzația că actorul își recuperează dreptul să riște în numele adevărului propriu, în ciuda tendinței actuale de îmblânzire a oricărei trăsături ieșite din comun. Toți cei aflați în concurs au dat dovadă de implicare, iar acest lucru mă face să am încredere în ceea ce va urma.