Interviu cu Miklós Bács, noul director al Galei HOP:
Cum va arăta cea mai importantă competiţie pentru tinerii actori.

Proaspăt laureat anul acesta la Gala UNITER cu un premiu special pentru meritele sale de mentor al multor generaţii de actori, care îl numesc cu drag „Profu’“, actorul Miklós Bács, profesor la Facultatea  de Teatru şi Televiziune din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj, a primit provocarea de a-i urma regizorului Radu Afrim la cârma Galei Tânărului Actor. De curând s-a terminat preselecţia, la care s-au prezentat peste 100 de tineri absolvenţi dornici de afirmare, urmând ca faza finală să aibă loc între 5 şi 8 septembrie, la Costineşti.

Despre cum va arăta cea mai importantă competiţie destinată artiştilor la început de drum şi despre inflaţia de actori de pe piaţă am vorbit şi noi cu Miklós Bács.

Sunteţi noul director al Galei HOP. Cum aţi luat în braţe povestea asta?

Miklós Bács: Cu greu. Singurul motiv pentru care am acceptat pro-punerea UNITER a fost că trebuie să fiu consecvent faţă de mine însumi. Mi s-ar fi părut o laşitate să nu accept provocarea de a încerca măcar să fac ceva pentru mai tinerii mei colegi. Dacă tot susţin că vreau să fac ca lucrurile să meargă mai bine, că vreau să schimb ceva, nu aş fi putut să mă privesc în oglindă dacă aş fi refuzat.

Şi deja a trecut primul hop al Hopului. Cum a fost preselecţia?

M.B.: Înainte chiar de preselecţie am făcut şi o campanie de promovare a Galei în rândul tinerilor noştri colegi, pentru că eu cred că era important să se prezinte cât mai mulţi. Cu cât sunt mai mulţi concurenţi, cu atât concursul devine mai puternic şi întăreşte chiar breasla noastră şi atitudinea tinerilor actori faţă de meserie. Înainte de a se anunţa rezultatele preselecţiei am avut o discuţie un pic mai dură cu concurenţii, care însă, cred eu, a fost benefică.

De ce dură?

M.B.: Pentru că dragostea înseamnă şi o anumită doză de sinceritate. Am discutat deschis despre ceea ce văzusem la ei. Preselecţia a fost una normală. A prezentat exact situaţia de acum a breslei. Tinerii mei colegi trebuie să înţeleagă seriozitatea acestei competiţii.  Până la urmă, Gala HOP este singurul festival autentic de actorie. Altul nu există. Şi atunci nu poţi să îţi permiţi să vii ca la admitere.  La admitere, chiar dacă produsul artistic pe care îl prezinţi este unul mai slab, eu, ca profesor, pot să fac un gest de generozitate, şi să spun:  „Ok, ai trecut admiterea şi pe urmă în şcoală vom lucra împreună folosindu-ne de harul tău pe care doar îl intuiesc“.  Dar Gala HOP este un concurs de profesionişti. Până la urmă, ei sunt colegii noştri mai tineri. Vârsta nu e un merit, este o stare, care nu are legătură nici cu talentul şi nici cu atitudinea faţă de meserie. Actorul o ia în fiecare seară de la zero neştiind nimic, indiferent de vârsta lui biologică. Am insistat deci pe faptul că Gala e o competiţie profesionistă. Sper să fi înţeles acest lucru. Pentru că au fost multe momente pregătite într-o zi sau pe hol înainte de a intra la preselecţie. Ei bine, asta nu funcţionează. Dar, una peste alta, am fost mulţumit. Cred că e foarte bine să vezi situaţia clară, aşa cum e ea, fără să o cosmetizezi. Probleme sunt foarte multe în teatru, dar pe multe direcţii. Şcolile de teatru, lipsa locurilor de muncă… E un ghem de probleme pe care nu le poţi descurca pe toate odată, ci trăgând de câte un fir.

Care e lecţia cea mai importantă pe care trebuie să o înveţe un tânăr actor?

M.B.: Atitudinea profesionistă.  Să nu aştepte să îl facă alţii actor, fie că e vorba de un profesor sau de un regizor.  Până la urmă e importantă şi mândria de a nu fi doar un roboţel. De la commedia dell’arte încoace meseria noastră s-a spart în bucăţi. Pe atunci era un meşteşug cu reguli clare, pe care îl puteai învăţa. Acum, una e să joci la Bob Wilson şi cu totul altceva să lucrezi cu Kordonsky sau cu Lev Dodin. Important este să te clarifici tu cu tine şi să decizi în ce crezi.

Le tot spuneţi „tinerii noştri colegi“. Nu vă raportaţi la ei ca la foştii dumneavoastră studenţi?

M.B.: Nu. Contextul este total diferit. Facultatea este o seră unde avem un alt tip de relaţie. Din momentul în care, în acest odios sistem Bologna, după trei ani ies cu o diplomă, ei sunt consideraţi actori. Sunt colegi cu mine, cu domnul Caramitru, cu domnul Mălăele, cu toţi. Asta trebuie să înţeleagă şi ei.

S-au prezentat mulţi concurenţi?

M.B.: Au fost 90 la individual şi cu tot cu cei de la grup cred că au ajuns pe la 120. Eu sper să vină la Gala HOP în primul rând cei care lucrează deja, care au multe contracte, pentru că altfel riscăm să devină şi acest concurs, ca şi masteratul, total contraproductiv.

Profesorul Miklos Bacs susţine că masteratul la facultăţile de actorie e contraproductiv?

M.B.: Da. Pentru că cei mai buni absolvenţi primesc joburi şi nu îi mai interesează masteratul. Aşa că, în mod paradoxal, cei care vin la masterat sunt, în general, de fapt cei mai slabi studenţi. Este o capcană foarte periculoasă. Şi Gala HOP riscă acest lucru. Venim la HOP ca să facem rost de un job. Asta înseamnă că nu ai de lucru. Sigur asta nu înseamnă că nu eşti talentat. Dar eu i-aş invita chiar şi pe cei care au câştigat Gala HOP în anii trecuţi să vină să îşi pună, ca la un meci de box, în joc centura.

Tema concursului a fost „Ne-bun pentru această lume“. Aţi găsit mulţi nebuni frumoşi?

M.B.: Da, pentru că de la Shakespeare încoace toţi s-au întrebat cine mai are nevoie de noi, actorii, mai este meseria noastră utilă în societate? De aia am pus şi cratima în ne-bun. Noi, actorii, suntem tot un fel de nebuni, care punem o oglindă ce reflectă o faţă nu prea plăcută a lumii. Nu degeaba Platon voia să ne scoată din Republică. Suntem periculoşi, incomozi. Ne-buni pentru această lume.

Ce probe vor avea de trecut concurenţii din faza finală a Galei?

M.B.: Vor fi un monolog şi o probă destul de grea de improvizaţie într-o scenă în doi pe una dintre scenele shakespeariene. Căci, până la urmă, toate piesele se desfac în zeci de scene în doi. Astea sunt probele în care poţi vedea harul unui actor. La monolog (probă impusă la orice facultate din lume), marea problemă e că dacă actorul vorbeşte cu publicul, atunci nu mai este de fapt monolog, ci tot o scenă în doi, în care publicul e partenerul, chiar dacă tăcut. Partea interesantă la scena de improvizaţie va fi că vom trage la sorţi cu o seară înainte cuplurile. Şi atunci ei nu vor avea timp decât să se cunoască şi să discute un pic. Nu vor avea vreme să „regizeze” sau să se pregătească prea mult. Nu va fi deloc o probă uşoară.

Sunt prea mulţi actori în România şi prea multe şcoli de teatru care scot şomeri cu diplomă?

M.B.: Dacă vrem să aflăm cauza unei probleme trebuie să ne întoarcem la izvor, în cazul de faţă la şcoală. Părerea mea este că sunt mult prea multe locuri la facultăţi, pentru că de numărul studenţilor depind salariile profesorilor. Asta din start nu îţi permite o triere reală a celor care doresc să meargă pe acest drum. Sigur asta nu presupune că toţi vor deveni actori, pentru că nu toţi au har. Dar dacă un tânăr cu har nu îşi găseşte de lucru, atunci asta e deja o problemă a societăţii. Sigur că sunt prea mulţi tineri care termină facultăţile de teatru, dar problema e ca din aceştia mulţi, cei cu adevărat buni să îşi găsească de lucru. Ei trebuie sprijiniţi de noi toţi. Nimic nu e mai frumos pe lume decât să îl sprijini pe unul mai talentat ca tine. Sigur că şi asta este tot o formă de nebunie.

Asta presupune sinceritate, curaj şi generozitate.

M.B.: Da, e o formă cinstită de a-ţi accepta mediocritatea. Eu, de pildă, sunt un actor mediocru. Asta e opinia mea. Singurul lucru care mă poate motiva să continui este ca, în calitate de pedagog, să pregătesc terenul pentru un actor care ştiu că va fi strălucitor. Noi tot spunem: „Vai, ce actor ge-nial!“. Ei, nu e chiar aşa. Un geniu se naşte la câteva sute de ani. E valabil şi în muzică, şi în teatru, şi-n toate artele. În rest, suntem de la medio-cri la buni şi foarte buni.

Aţi întâlnit acel student extraordinar pe care l-aţi aşteptat toată viaţa?

M.B.: Nu am avut niciodată un student de geniu, dar am avut şi am şi acum studenţi foarte, foarte buni, incredibil de copţi artistic şi uman. Te şochează cât de mult har au.

E o diferenţă mare între şcolile de teatru din ţară? Poţi să îţi dai seama dacă un tânăr a terminat la Bucureşti, la Cluj sau la Iaşi?

M.B.: Da. Această diversitate este absolut vizibilă. Ceea ce în sine nu este o problemă. Şcolile nu sunt într-o competiţie. Importantă este doar valoarea absolventului.

Ştiu că unii dintre studenţii dumneavoastră, strălucitori de altfel, au ales să facă altceva decât actorie. Andrea Gavriliu e o coregrafă talentată, Adrian Damian a luat anul acesta premiul UNITER pentru scenografie, Horia Suru e regizor. I-aţi încurajat să schimbe macazul?

M.B.: Acest fapt subliniază exact ideea de profesionalism. Nu cred că teatrul trebuie abordat într-o singură direcţie. E clar că îl putem sluji de acolo de unde ne simţim cel mai confortabil. La 18 ani, când devii student, e limpede că habar nu ai ce înseamnă actorie. La început au doar nişte vise. Iar în timpul facultăţii, dacă au noroc, încep să-şi dea seama în ce s-au băgat. Atunci e foarte important să îşi găsească drumul. Eu asta încerc să le explic studenţilor. Pentru mine, omul de teatru e mai important decât actorul. Pe parcurs, ei trebuie să fie sinceri cu ei şi să înţeleagă care le este calea. Altfel rămân captivi unui vis complet nerealist. De asta ajung să fie pe lume atât de mulţi oameni nefericiţi, pentru că nu-şi găsesc locul, nu au libertate de mişcare. Cam toţi am făcut de toate în teatru. Cei de acum 1000 de ani mai făceau şi o scenografie, mai scriau şi un text, Shakespeare mai şi juca, mai şi organiza spectacolele, mai făcea şi management, nu e un lucru nou. E foarte sănătos aşa. Eu sunt foarte mândru de foştii mei studenţi, care au ales o altă direcţie conştient, fiindcă baza lor de actor a contribuit enorm la cariera lor actuală. De altfel, în juriul de preselecţie de la Gala HOP am avut un actor  (Mihai Constantin), un muzician (Ada Milea), un coregraf (Andrea Gavriliu), un regizor (Bobi Pricop) şi un dramaturg (Lia Bugnar), dar dacă te uitai mai bine realizai că, de fapt, erau cinci actori la bază, lucru în care eu cred foarte tare. Aşa cum un dirijor nu poate ajunge dirijor fără să fi studiat un instrument mai întâi, nu poţi avea o idee de ansamblu despre teatru dacă nu cunoşti actorie. Marii noştri colegi Andrei Şerban şi George Banu sunt dovada clară că ăsta este drumul ce trebuie urmat. Totul începe cu actorul.

Ştiu câţiva actori care au câştigat premii la Gala HOP şi care totuşi nu au nici până acum un angajament. Ar putea face Gala mai mult pentru ei?

M.B.: Poate că ar trebui să existe un soi de continuitate. Să îi urmăreşti, să vezi unde a intervenit blocajul şi să îi ajuţi. Poate că nu ajunge să le dăm doar nişte premii şi să chemăm câţiva directori de teatre să îi vadă. Acum câţiva ani Radu Afrim a făcut o producţie de succes cu concurenţii de la Gala HOP, spectacolul „Hai, iu, iu“, lucru care mi s-a părut extraordinar. Dar nu ai garanţia faptului că îţi poate ieşi o producţie în patru zile cât durează Gala. Şi apoi trebuie să hotărâm ce înseamnă Gala HOP. E o piaţă de actori? Trebuie să le găsim joburi? E o competiţie? Sau e un loc unde se produce un spectacol? Sunt cam prea multe scopuri pentru un singur eveniment. Anul viitor îmi doresc să facem o săptămână de ateliere între preselecţie şi Gală, susţinute de unul dintre marii noştri regizori. În mod paradoxal, cei mai mari regizori români nu predau la şcolile de teatru din ţară. Lucru care mi se pare tragic. Tinerilor li se anulează astfel şansa de a comunica cu marii maeştri şi de a învăţa de la cei care au înţelepciunea vieţii şi a meseriei. Aşa că îmi doresc ca în ediţiile Galei HOP pe care le voi păstori să invit un mare regizor dintre cei pe care, din fericire, încă îi mai avem. După aia degeaba ne pare rău după ei şi plângem la înmormântări. Trebuie să ne folosim de experienţa lor şi să ne bucurăm de ei cât sunt vii.