Primul Hop necesar

de Anca Șugar

  

Cât de mult din ceea ce suntem cu adevărat rămâne ascuns de privirile celorlalți? Pe data de douăzeci și șapte august două mii douăzeci și șase, în prima zi a Galei Hop, tinerii actori au ars scena prin transformări intense, comprimate în momente scurte, dar copleșitoare, clipe care te fac să te întrebi: oare ceea ce nu se vede poate influența lumea în care trăim mai mult decât măștile sociale de oameni puternici pe care fiecare dintre noi le poartă zilnic? Totul a stat sub semnul dualității, urmând tematica acestui an: „A și B. Fața luminată și fața ascunsă a personajului. Metamorfoze.”

Prezentarea momentelor din proba liberă, individual, debutează fără menajamente, aruncându-ne direct în miezul emoției. Momentul Alexiei Matei, Disperarea veselă e cal, cal, cal, cal, cal… după Jack sau Supunerea de Eugène Ionesco, deschide o rană a societății contemporane: depresia. Sub mișcările senzuale ale actriței, pulsează, de fapt, criza unui om apăsat de propriile gânduri, accentuată de vestimentația neagră și de cuvinte care par să caute mereu o aprobare din exterior, o lumină dincolo de vorbele ce spun: „Sunt fericirea, disperarea veselă. […] Sunt frivolă și ușoară! Sunt profundă!”

Dacă totul începe cu tristețe, intrarea lui Răzvan Ionescu pe scenă ne duce de la tristețea profundă la unul din motivele ei: ipocrizia, ilustrată de momentul Juan după Don Juan de Molière. Aici, sub aparenta mască de incluzivitate, a nediscriminării femeilor și a iubirii de tot ce e frumos, se ascunde trădarea, ilustrată diplomatic de cuvintele: „Eu dacă iubesc o femeie, nu pot să nu le iubesc pe celelalte.”

De la drame personale, momentele individuale alunecă spre tendințe dictatoriale, ilustrate de Nicola Zaharia, care a prezentat în secțiunea individual Hedda Gabler după Hedda Gabler de Henrik Ibsen. Micul spectacol e organizat ca un interviu, cu o cameră în fața actriței și, în spate, o proiecție live a personajului interpretat, care mărturisește că vrea să aibă putere asupra unui om, idee regăsită și în comportamentul celor mai duri lideri din istoria omenirii. Mai departe, seara continuă cu un altfel de tiran, ilustrat de Tudor Ioan Aron, care intră în scenă cu Cele două tăișuri ale lui Arturo Ui după Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită de Bertolt Brecht. În această variantă, Arturo, un despot în devenire, e îmbrăcat ca un om de la piață, cu maieu alb murdar, pantaloni scurți albaștri și șlapi negri, având și o cutie cu legume. Totuși, interpretarea actorului devine tot mai violentă și mai plină de ură, semn că uneori un mare rău se poate ascunde și în oameni pe care îi putem vedea în viața noastră de zi cu zi.

De la indivizi obișnuiți, alunecăm iar spre un spațiu intim, dar dureros, prin momentul Georgianei Tițoiu, Hai! după Hamlet de William Shakespeare. În acest moment, când privești spațiul scenic, simți confuzia pe care poate o are orice om din societate când nu înțelege un discurs public. În acest caz, e spus un monolog în fața unei mici oglinzi, niște cuvinte al căror sens e căutat până la concluzia finală, care e acceptarea faptului că unele lucruri sunt peste înțelegerea noastră, idee subliniată de cuvintele: „Răbdăm când nu ne e întoarsă înapoi iubirea.” Totuși, oare răbdăm? Asta vom afla din momentul lui David Cristian, Petruchio, după Îmblânzirea scorpiei de William Shakespeare. Aici, învățăm lecția că atunci când vrei ceva poți să lupți, să spui te iubesc și, chiar respins fiind, să îți definești, prin voință, propria realitate din spatele unei măști sociale de acceptare.

După acest moment, urmează o revelație a serii, ce surprinde poate cel mai bine ipocrizia măștilor sociale, când intră în scenă Deea Elena Gruber cu Lizica (cultă, curvă și cinstită) după Mobilă și durere de Teodor Mazilu. Aici, personajul, o văduvă fericită că soțul ei a murit, mărturisește că ura a învățat-o să fie perfectă. Perfectă în fața cui? A publicului, a societății care apreciază zâmbetele și un chip frumos, în ciuda faptului că intențiile din spatele unui zâmbet pot fi malefice? Aceasta e, de fapt, fața ipocrită a lumii care cere doar mască de aparență și neglijează esența realității.

Lecțiile sociale continuă și în secțiunea de grup, cu Hamlet-Ofelia de William Shakespeare, interpretat de Filip Popescu și Smaranda Mihalache. În acest moment, ipocrizia e cea a personajului Hamlet (interpretat de Filip Popescu), care fuge de responsabilitate și ajunge să folosească scenografia pentru a-și justifica lipsa de asumare în relația de iubire cu Ofelia (jucată de Smaranda Mihalache). Astfel, el se așează pe jos, pe scrisorile iubitei lui, așezate în formă de cruce, și își scoate frica și frustrarea la iveală, urlând: „Omorâți-mă!”

Ultimul moment al serii, proba impusă, a fost în acest an un moment la alegere. Totuși, și de aici am învățat o lecție: prezența unui regizor rămâne, uneori, esențială. Chiar dacă actorii sunt talentați, majoritatea au ales să exploreze aceleași emoții pe care le-au transmis la proba liberă, individual, semn că, uneori, e nevoie de un ghidaj din exterior, nu neapărat despotic, ci mai degrabă al unui coordonator care să împingă echipa spre explorarea altor zone, dincolo de emoțiile deja cunoscute.

În final, prima zi a Galei Hop din acest an ne lasă pe toți, critici, regizori, tineri actori, cu o lecție care merită reținută: chiar și într-o lume a ipocriziei la comandă, adevărul și o doză de curaj în explorarea mai multor zone de creație pot ține vie speranța că binele încă își are locul printre noi.