O nouă ediție – Noi talente

de Iuliana Revencu

  

Ne-am adunat și la această a 29-a ediție tot la Constanța, curioși să vedem ce talente ne mai aduc valurile mării în fața reflectoarelor. După o noapte în care sperăm că au dormit bine, în care fiecare și-a echilibrat emoțiile și energia, actorii au fost gata să iasă în scenă.

Prima zi ne-a prins cu o ploaie torențială, dar asta n-a făcut decât să încălzească atmosfera din interior. În sală s-au adăugat scaune suplimentare, juriul s-a uscat din mers cu prosoape, iar așteptările au rămas la fel de ridicate. Printre pașii grăbiți ai publicului, hainele ude și așteptarea din aer, un prieten pe patru lăbuțe se plimba tacticos sau poate pierdut printre oameni, aducând un zâmbet pe fețele tuturor.

Așadar, să începem. La secțiunea individuală, concurenții au explorat spațiul instabil dintre un punct A și un punct B al personajului, dintre zona aceea de metamorfoză în care măștile se fisurează și lasă la vedere latura ascunsă. Printre toate momentele concurenților, au fost câteeva care mie mi-au atras atenția în mod desebit.

Alexia Matei a jonglat cu această dublă identitate în „Disperarea veselă e cal cal cal cal cal…” (după „Jack sau Supunerea” de Eugène Ionesco), construind o trecere surprinzătoare de la masca de suprafață la exteriorizarea lumii interioare.

În Juan (după „Don Juan” de Molière), Răzvan Ionescu a mers pe linia fină dintre judecata unei societăți dornice să condamne un seducător însetat de iubire și incapacitatea aceleiași lumi de a-și privi propriile goluri; dincolo de aparențe, interpretarea a lăsat să se întrevadă o vulnerabilitate sinceră și autentică.

Georgiana Tițoiu a mizat pe clipa de maximă sinceritate a transformării în HAI! (după „Hamlet” de William Shakespeare), repetând același fragment de text pentru a-l potrivi exact pe canoanele jocului actoricesc. Ea ne aduce aminte că misiunea teatrului rămâne aceea de a așeza o oglindă în fața lumii, captând deodată lumina și umbra.

Iar Deea Elena Gruber a evidențiat contrastul cu multă ironie prin Lizica (cultă, curvă și cinstită, după „Mobilă și durere” de Teodor Mazilu), arătând că, oricâte compromisuri sau roluri am schimba în dinamica dintre aparență și fond, nu ar trebui să lăsăm pe nimeni să ne altereze esența.

În dialogul scenic dintre Filip Popescu și Smaranda Mihalache în Hamlet-Ofelia (după „Hamlet” de William Shakespeare) scena și-a căutat echilibrul și a reușit să păstreze o tensiune vie.  Întâlnirea de grup, a fost marcată foarte bine de prezența lui Filip, care a lucrat excelent prin întregul limbaj corporal. A trecut fluid de la o stare la alta, folosindu-și mișcarea și postura pentru a marca fiecare schimbare de ton a personajului. A fost un exercițiu curajos de ascultare și adaptare în doi, pe un text care nu iartă nicio ezitare.

A urmat, deci, proba impusă. Aerul din sală s-a schimbat complet: dacă în celelalte etape actorii au avut roluri care să-i provoace la noi limite, aici actorii au primit mai multă libertate, iar acest lucru s-a simțit din plin în energia de pe scenă. Fiecare și-a adus în față atuurile și abilitățile în care se simte cel mai stăpân, iar competiția s-a transformat într-un spațiu deschis de joacă. Am trecut astfel printr-o diversitate surprinzătoare de forme: de la monologuri dense, care te obligau la introspecție și întrebări incomode, până la muzică mixată live, dans contemporan, voci a cappella care au umplut spațiul și au dat fiori și momente care au stârnit râsete prin imitația de personaje. Fără îndoială, această ultimă probă a fost și cea care m-a cucerit cel mai mult.

După această primă zi, ce pot să vă zic despre viitorul Teatrului de Mîine? Nu știu… Vedem. Dar cu siguranță va fi un teatru promițător, cu tineri curajoși și dornici de explorare.