Confesiunea ca artă? 

Când s-a terminat copilăria voastră? Nu, nu-i nevoie să vă confesați… Sau poate că este.

Cea de-a doua zi a Galei Hop a stat sub semnul momentelor liber alese pe texte care sunt, în fapt, confesiuni, pe alocuri condimentate cu replici din dramaturgia clasică. E înduioșător și alarmant în același timp că majoritatea concurenților au ales texte în care personajele se confesează în fața unor necunoscuți, într-un strigăt furios, deși pe alocuri mut sau conținut în substratul replicilor care devoalează situații extreme, limită sau de o intensitate sfâșietoare, ca atunci când cineva drag se stinge în fața ta, augmentând sentimentul de neputință, de nimicnicie în fața forței sau forțelor care guvernează haosul în care ne trăim existența sau în care viețuim sau supraviețuim, fiecare după cum știe și cum poate.

E un semn că pentru generația actuală, în era conexiunilor ultra-rapide, digitale, augmentate de algoritmi și favorizate de infrastructura din ce în ce mai performantă, comunicarea interumană eșuează dramatic în mesaje strict utilitare, trimise în cercul strâmt al unei sau unor bule, aproximativ similare pentru indivizii populației globale, din ce în ce mai standardizați, mai grăbiți și mai contextuali. Still waters run deep… Oare?

Dintre momentele liber alese care au dovedit o serioasă pregătire la nivel de analiză, de documentare și de construcție a personajului și situației sau situațiilor scenice citez aici, în ordinea în care au fost prezentate: „Divina androginie a sufletului”, după „Yentl” de Leah Napolin şi Isaac Bashevis Singer, în care s-a remarcat Bianca Archip; „O hotărâre… pentru toată viața”, după „Femeia mării” de Henrik Ibsen, în care prezența scenică a Dariei Pentelie nu putea să treacă neobservată; „Murdărie”, adaptare după „Sex, Drugs, Rock & Roll” de Eric Bogosian, în care Darie Doklean a dovedit, încă o dată, că justa măsură îmbogățește interpretarea unui text ofertant, conferind naturalețe și firesc replicilor rostite.

Momentul de grup „OBSESIV-IMPULSIV”, adaptare după „Sex, Drogs, Rock’n Roll” de Eric Bogosian și „Love/ Sick” de John Cariani, a fost o demonstrație fără cusur a muncii asidue a protagoniștilor Theodora Pintilie și Mihai Andrei Pleșa pentru a atinge coordonarea care pare spontană, reușind cu vorbă, cântec și mișcare să facă vizibil un întreg univers, o încrengătură de relații, gânduri și senzații a două personaje disfuncționale care aspiră și fac eforturi spre ceea ce se definește ca normalitate. Muzica live, în care vocea lui Mihai Andrei Pleșa se topește într-un tot melodios cu chitara, ridică energia personajului care își confesează cele mai intime dorințe… pentru alții, doar banalitatea existenței mundane.

Nu în ultimul rând, „Fata cu flori din soare”, text propriu al Catincăi Hanțiu, adaptare după „Vara în care mama a avut ochii verzi” de Tatiana Țibuleac și „Viața ca un peron” de Octavian Paler, a reușit să sublinieze importanța combinării meșteșugului cu înțelegerea celor mai intime aspecte ale personajului, radiografiat, disecat, analizat și apoi reconstruit pentru a putea fi reprezentat.

Un alt moment notabil a fost construit atent de Bianca Marinescu, pe un text propriu, „More is less”, cu inserții din „Richard al III-lea” de William Shakespeare, un moment care vorbește tot despre realitatea dureroasă a condiției actorului care a terminat studiile și își caută, de multe ori fără succes, un loc în micuța și supraaglomerata lume a teatrului, cu un ochi atent la fratele mai mare și mai bogat, divertismentul, cu celălalt la ofertele de subzistență. Când traiul zilnic devine problematic, a avea pretenții la performanță și dedicare pare deja un strigăt în deșert.

Alte momente au mizat foarte mult pe elementele comice, de natura să bine-dispună audiența, pierzând în focul reprezentării din vedere că justa măsură și fina dozare între verosimil, necesar și captatio banevolentiae se răzbună când sunt ignorate. Nu au lipsit, din păcate, nici momente când emoțiile au împiedicat candidații să își valorifice la maximum potențialul, însă managementul emoției și transformarea acesteia în energie se realizează pe măsură ce actrițele și actorii capătă experiență exersând și jucând.

Proba impusă a dat iarăși de furcă unora dintre concurenți, silindu-i să își evalueze cu sinceritate nivelul de pregătire în analizarea textului, împărțirea acestuia în gânduri și intenții, înțelegerea personajelor, rostire, gestică și îmbinarea mijloacelor pentru a reda specificul fiecărui personaj shakespearian. În unele momente au abundat clișeele și tonul înalt pe care au fost rostite replicile, fără separarea ideilor și varierea tonalităților necesare receptării mesajului de către spectatori. Înțelegerea contextului, a gândurilor, a frământărilor și particularităților personajului sunt absolut necesare pentru a da adâncime acestuia și a-l putea reprezenta verosimil pe scenă.

Dintre momentele temeinic pregătite și reprezentate cu justă măsură în cadrul probei impuse menționez, în ordinea în care au fost prezentate: Helena interpretată de Cătălina Romaneț, un moment de autentică trăire și înțelegere intimă a personajului, combinat cu o idee originală de introducere în ecuația relațiilor a Hermiei; Gabriel Muncuș care a întrupat un Richard al III-lea credibil și frământat de îndoieli, gânduri și dorințe; o Julietă convingătoare așa cum a redat-o, cu justă măsură, Andreea Alice Preda.

În ceea ce privește proba impusă filmată, au fost foarte puțini candidați care au reușit să se transpună în situația dată, dând replicilor logica necesară fără să uite din cuvinte sau să introducă altele inutile, ținând cont pe tot parcursul rolului de tema principală – somnul tatălui sau moartea mamei –, reacționând credibil și empatic în situația impusă. Printre cei care au reușit să se achite de sarcină cu percepută naturalețe și emoție, s-au numărat Cătălina Romaneț, Gabriel Muncuș și Andreea Alice Preda.

După o seară intensă, în care multe emoții și emoție s-au consumat, acum luminile s-au stins. Pe mâine seară, să trăim teatru și să respirăm cu emoție la fiecare moment de pe scenă!

 

Text de: Alexander Hartmann

Foto: Andrei Gîndac