Cuvântul zilei: „oportunitate”. Interviu cu gașca „Poartă-mă”

În prima zi de concurs, secțiunea de grup a fost „inaugurată” de patru tineri simpatici, carismatici (probabil dacă m-aș strădui aș mai găsi multe calități care se termină în „ci” pentru a-i descrie) și cu o chimie scenică extraordinară construită pe baza unei prietenii strânse. Nicholas Bohor, Alexandra Catrina, Luca Fumuru și Larisa Oasenegre, absolvenți ai promoției 2024 a UNATC, au prezentat în finala Galei Hop momentul „Poartă-mă”, pe care l-aș descrie drept fiind… Dar de ce să vă zic eu ceva, când sunt convinsă că mai degrabă ați vrea să aflați chiar de la ei? 

Cum ați descrie voi, scurt, pentru cineva care nu l-a văzut, momentul „Poartă-mă”?

Larisa Oasenegre: L-aș descrie drept o nebuloasă, o nebunie, o explozie. E ca un fever dream. 

Alexandra Catrina: Un vis ciudat, nu neapărat urât, dar nici frumos, ceva care te atrage, dar de care ai vrea să scapi… o combinație de foarte multe elemente distincte. 

Luca Fumuru: Mi se pare un SF, l-am făcut fix ca să ne placă nouă, să ne distrăm și să ne simțim noi bine lucrându-l. Nu a contat cum a ieșit, ne-am distrat foarte tare cu el. 

Nicholas Bohor: O poveste incertă, spusă de un narator pe care nu ar trebui neapărat să-l crezi, printr-o combinație de umor, nebunie și dramă. 

Cum v-ați împăcat cu proba impusă, monologul dintr-o piesă de Shakespeare? Aveți ceva comun cu personajele care v-au fost date, ați învățat ceva nou cu această ocazie, sau v-au încurcat?

N.B.: Doamne, ce-mi place proba impusă! Când am aflat că vom avea un monolog din Shakespeare era să plâng de fericire. Ulterior, am tras la sorți și am reușit să îmi aleg Hamlet, un personaj care pe mine mă fascinează și pe care sunt convins că momentan nu îl înțeleg pe deplin, dar îmi place când pot să fac o bucățică din el la vreun workshop, o bucățică aici, la Gala Hop, o bucățică la clasă până când, ușor-ușor, să-l înțeleg, odată cu vârsta. Mi se pare minunat.

L.O.: Și mie îmi place foarte mult proba impusă. Mi se pare foarte important Shakespeare, îți pune în valoarea aptitudinile tale cel mai bine. E clasic, scurt și la obiect, trebuie să știi să joci. Bine, noi încă nu știm dacă putem face asta, cred că știm puțin să jucăm, vom afla („BA DA, BA DA ȘTIM!”, încurajează Nicholas). Din facultate mi-a plăcut Katarina. Mi se pare important să te întorci la clasici din când în când. 

A.C.: Pe mine m-a agitat puțin proba impusă, dar așa sunt eu, mai agitată. Shakespeare e, în general, dificil, important, și e bine să treci prin piesele lui, dar la început nu știi de unde să îl apuci. Chit că am simțit că m-a pus în dificultate puțin, este foarte bine să ieși din zona de confort, să faci mereu chestii noi. Faptul că lucrezi singur îți testează și creativitatea, și curajul.

L.F.: Eu chiar sunt fericit cumva că mi-a picat Shylock la proba impusă. Bine, mult spus picat, căci mai rămăseseră doar Shylock și Macbeth, iar cum pe cel din urmă l-am lucrat în facultate (cu Larisa, chiar), am vrut să încerc ceva nou. Auzisem de „Neguțătorul din Veneția”, dar nu o citisem, mi se părea ceva underground (ne-am pus ulterior de acord că doar fanii adevărați Shakespeare știu de această piesă). Totuși, scurt și la obiect, mi se pare tare tot ce ține de Shakespeare și cred că te pune în valoare ca actor. 

De ce actor atunci (în perioada liceului, înainte de admitere) și de ce actor în continuare acum, după terminarea facultății? 

L.O.: Eu nu voiam să mă fac actriță, ci voiam să dau la SRI. M-am apucat de actorie în liceu pentru că eram atât de timidă încât nu scoteam un cuvânt, nu puteam să socializez cu oamenii. Am văzut un afiș pentru o trupă de teatru și am zis „Nu se mai poate, trebuie să fac ceva, sigur voi vorbi cu oameni acolo!”. Ulterior, actoria a rămas un mini-hobby. Am făcut niște cursuri, pentru că mergeam cu prietenii mei, dar eu în continuare voiam la SRI. A început să îmi placă, iar într-o zi din clasa a12-a, viața mea a luat o întorsătură la 180 de grade și am zis că mă fac actriță. Habar nu aveam ce se întâmplă în lumea aceasta, nu știam cu ce se mănâncă. Acum vreau asta pentru că nu știu ce aș putea face altceva… De fapt, aș putea să fac multe, dar nu cred că există ceva la fel de satisfăcător precum a fi pe scenă și a simți energia din sală. Nu pot să descriu, este o experiență inegalabilă. 

N.B.: Eu nu am vrut să dau la SRI. Din clasa întâi am încercat mai multe lucruri, nu s-a potrivit nicio activitate. Totuși, când m-am apucat de actorie mi-a plăcut foarte mult. Am făcut parte dintr-o trupă de teatru, am jucat în spectacole, în filme. În liceu am luat o pauză, am vrut să mă descopăr, să aflu cine sunt și mi-am dat seama că îmi lipseau foarte mult socializarea cu oameni pasionați, chiar și zilele când în 90% din timp stai degeaba pe set. Dar cel mai mult îmi lipsea dialogul cu publicul, căruia chiar vrei să îi transmiți ceva și care chiar te ascultă. 

A.C.: Nu știu cum și de ce, dar eu mereu am știu că vreau să mă fac actriță. Cred că toți copiii voiau să fie actori sau cântăreți (sau pur și simplu celebri) când erau mici (Larisa îmi șoptește că ea voia să devină om de știință). Prin clasa a 11-a am renunțat la acest vis, mă gândeam „Ei, ce o să fac eu cu meseria asta?”. Totuși, la un an distanță, mi-am amintit că am o singură viață și trebuie să fac ceea ce îmi doresc. Cum să mă duc, de exemplu, la facultatea de sociologie? Trebuia să mă fac actriță! Acum merg pe aceeași linie, că trebuie să trăiesc viața asta unică pe care o am, iar actoria îți permite pur și simplu să te bucuri. Ești pe scenă, încerci ceva nou, treci prin niște sentimente noi. Totul e dinamic, ceva la care sunt sigură că nu aș putea să renunț.

L.F.: Eu nu am avut niciodată în cap că voi face altceva. Nu știam neapărat că mă voi face actor, nici nu știam ce presupune acest lucru, dar știam că voi face ceva în domeniul artistic, căci îmi place să creez. Orice altceva mi se părea că nu există. 

Ce a însemnat Gala HOP pentru voi?

L.F.: Foarte scurt și la obiect, Gala HOP pentru mine a însemnat o oportunitate și o experiență bună.

L.O.: Oportunitate și întâlnire.

A.C.: Oportunitate și curaj.

N.B.: Un pretext să văd atât de multe stiluri diferite de joc la colegii mei foarte talentați.

Și, ca să terminăm cu un joc de cuvinte, care sunt hop-urile peste care trebuie să treacă un tânăr actor?

N.B.: Sunt foarte mulți tineri actori, câteva sute de absolvenți într-un an în toată România, iar rolurile nu sunt atât de multe, locurile în teatru nu sunt atât de multe, filme (ați ghicit!) nu se fac atât de multe… Primul hop este acela de a te face auzit, să te observe cineva. Probabil și lipsa de experiență poate să fie un obstacol, dar aceasta se balansează cu pasiunea atunci când ești tânăr. De asemenea, un alt hop foarte important îl întâmpini atunci când ai reușit să te faci remarcat pentru că ai fost foarte bun în ceva și apare teama că nu vei mai putea să fii văzut altfel, că vei fi nișat: E bun pe rolul X, dar nu cred că poate să joace și Hamlet sau Richard al III-lea. 

A.C.: Unul dintre cele mai mari hop-uri peste care vreau să trec este încrederea în sine. Ieși din facultate, nu știi prea multe, oamenii cer lucruri de la tine și nu știi de unde să le apuci. Acesta este primul pas: să ai încredere în tine și în forțele tale, să știi că ești bun. 

L.F.: Hop-urile unui tânăr actor sunt hop-urile pe care și le pune el. Tot ce i se întâmplă pornește de la el. Nimeni pe această lume nu are un interes în a-ți pune ție personal o piedică.

L.O.: Eu cred că cel mai mare hop ca tânăr actor de abia ieșit din facultatea este acela de a te face vizibil. Din acest motiv e mișto aici, la Gală, că vin oameni să te vadă. Poți să fii cel mai bun, cel mai încrezător, dar dacă nu te vede nimeni, degeaba ești. Norocul înseamnă oportunitate și muncă. 

 

Text de: Andreea Bichir

Foto: Andrei Gîndac