Ziua 2 – Fantoma lui Shakespeare plutește în aer…

A doua zi de gală a surprins publicul pozitiv: momente shakespeariene inedite, texte bune și actori energizați, gata să se dea totul scenei. S-a râs, s-a plâns și s-a aruncat (la propriu) pe scenă, proba liberă desfășurându-se alternativ cu cea impusă, la fel ca-n prima zi. Energia nu a scăzut în public, ba din contră, spectatorii au fost ochi și urechi pe tot parcursul momentelor.

Bianca Archip dă startul cu monologul Divina androginie a sufletului, după Yentl de Leah Napolin şi Isaac Bashevis Singer, poveste care urmărește o tânără evreică care vrea să studieze Talmudul (text iudaic interzis femeilor) și care pășește în afara normelor religioase și societale atunci când se travestește în Anshel. La școala de băieți la care ajunge, Yentl se îndrăgostește de prietenul ei cel mai bun – de aici încolo urmărim povestea lui Mulan, răsturnată în tradiția evreică. Avem de-a face cu o nuntă, un dans evreiesc, o dramă a prieteniei și a relației cu Dumnezeu, pe care actrița le livrează cu multă dibăcie, sensibilitate, dedicare și zvâc. Atacă și problema rolurilor de gen, condiției femeii și androginiei, care nu apare ca o anomalie congenitală, ci ea deprinde atributele identității spirituale ale lui Yentl. Cătălin Vîlcu își face apariția în rolul lui Truscott (din Jaful de Joe Orton), în „deghizament”. Inspectorul de poliție ține tot felul de obiecte stranii în haină, de la o păpușă fără mâini și picioare la sticle. El ține un moment amuzant de rock light, în care se prezintă la microfon ca nepotul lui Sherlock, interacționând cu publicul. La final, își face reclamă la propria carte de analiză a criminalilor, dând lecții despre cum să recunoști ușor o asistentă criminală în serie. Comic, dubios și total captivant.

Pe urmă, Daria Pentelie o joacă pe Femeia mării, de Ibsen, făcând publicul părtaș direct la dubla ei dramă: dragostea ei necosumată cu un străin și căsnicia ei defunctă. Tensiunea, atacul de panică simulat și trecerea de la spaimă la furie și apoi la calm arată fluiditatea actriței pe scenă. Destul cu libertatea de expresie, Shakespeare se trezește din morți și se impune în rândul actorilor. Prima eroină este Helena aka Catalina Romaneț, din piesa cu zâne și atenieni. De data asta avem de-a face cu o Helena complexată și plângăcioasă, care ține în mâini portretul Angelinei Jolie (Hermia contemporană), vedetă cu care își compară fericirea și frumusețea. Contrastul dintre plânsul și spasmele ei vs. zâmbetul strălucitor a lui Jolie face publicul să pufnească într-un râs necontrolat. O intepretare simplă, dar plină de creativitate. Ștefan Voicu apare ca Richard al III-lea într-o punere în scenă la fel de interesantă – o expoziție de tablouri învelite în pânză pătată de sânge. Tablourile sunt portretele victimelor lui: Eduard al V-lea și Anne. Descoperindu-le succesiv și cronologic, el are o criză de nervi când ajunge la Eduard pe-al cărui tablou îl înjunghie repetat cu un cuțit – scena are potențial și reușește să împietrească publicul, dar și să-l amuze. Normal, tabloul final îl reprezintă drept rege.

Următoarea este Anamaria Popa care creează o Lady Macbeth originală: într-o rochie neagră și cu o lumânare în mână, ea-și spune monologul în timp ce se pică cu ceară pe brațe: ce gest poate fi mai masochist de atât? Apoi Robert Brage intră pe scenă ca Hamlet, îmbrăcat într-un palton negru, dând dovadă de atenție și bună coordonare în mișcări.

Ada Andreea Bicfalvi apare în personajul unei femei, în rochie albă, inițiind un dialog direct cu publicul. Păcălește spectatorul și-l face să creadă că pasiunea ei este sexul, când, de fapt, se afundă în citit și muzică. Povestește o parte din copilăria sa, în peisajul căreia apare mama internată, apoi accidentul de mașină pe care-l suferă, și, respectiv, trauma cu oamenii morți, „blocați în aer”. Când vrei să nu te gândești la nimic, la ce te gândești?, e întrebarea pe care o lansează – sau ce metode de evadare folosești când lumea e cu susul în jos –, la fel ca atunci când actrița se învârte ca un titirez, până se prăbușește. În Murdărie, Darie Doklean e un homeless proaspăt ieșit din închisoare, care ține după el o pungă de rafie și un cablu electric, cerând să ne răpească câteva minute din viață. Cu energie și prezență scenică, el ne amintește printr-un speech cum: „totul e o grămadă de c***t”, omul fiind principalul dăunător al mediului încojurător. Peștii mor în râuri, pescărușii se îneacă cu plastic, iar sistemul nu face nimic, ba chiar continuă să țină această categorie defavorizată pe stradă, singurii oameni care cunosc adevărul despre lumea și haosul consumerist în care trăim.

Cele mai furtunoase aplauze, poate cel mai fericit moment din seară, a fost cel al Roxanei Bîclea. Cu jeans, ochelari și geacă de piele ea spune povestea lui Rapunzel, cu care se identifică parțial. Cântă melodia din film într-un mod melodramatic, iar apoi se prezintă: ea e Roxana, are 24 de ani și e din Tecuci – povestea ei e similară cu cea a prințesei germane, numai că aici realitatea izbește altfel. Ea termină actoria, dar devine profesoară de muzică cu 2 pisici, iar băiatul de care se îndrăgostește o abandonează la benzinărie, la Galați, întorcându-se la ea după mult timp, dar, bineînțeles, orgolioasă, ea îl refuză. Actrița ne arată că viața bate filmul, iar basmele rămân pentru copii, totul într-o cheie comică. Grupul format din Andrei Pleșa și Theodora Pintilie a vorbit despre tulburarea Obsesiv-Impulsiv(ă), cu care cei doi tineri pe care îi joacă sunt diagnosticați. Soarta face ca ei să se întâlnească într-o zi la supermarket și să se îndrăgostească pe loc, după ce ambii se sărută la primul impuls. Riscul, din păcate, e prea mare ca ei să rămână împreună. Sincronizarea, chimia de pe scenă, cântecul After Glow al lui Sheeran, cântat de El, Ea plângându-și dorințele neîmplinite – ce tablou poate fi mai frumos?

Mai departe fantoma lui Shakespeare plutește în aer. Miruna Gabriela Olteanu, aka Viola, trece repede de la entuziasm la îngrijorare, iar replica „S-a îndrăgostit, s-a îndragostit!” capătă mai multe înțelesuri în gura actriței, care debordează de-o tensiune frenetică cu fiecare mișcare. Richard al III-lea, întruchipat de Gabriel Muncuș, are nevoie doar de un scaun. Energia actorului, mișcarea lascivă, gesturile spasmodice și pline de neastâmpăr, ca ale unui om aflat pe culmile nebuniei, îl ajută în enunțarea unui monolog precis, gata să taie în carne vie. Andreea Alice Preda interpretează o Julieta naivă, mai exact, cu inocența unui copil sau a unei adolescente care nu știe ce să facă: să bea sau să nu bea din elixirul care o va omorî temporar, dar care i-l va aduce pe Romeo? Privirile și mimica actriței fac tot jocul! Pentru prima dată, avem un Shylock, evreul din Neguțătorul din Veneția, jucat de Luca Fumuru. El reușește să-și conțină bine frustrările și nedreptățile rasiale care i s-au făcut, cu un iz de ură și răzbunare latentă în priviri.

Catinca Hanțiu joacă drama băiatului din Vara în care mama a avut ochii verzi, într-o variantă răsturnată: ea e fetița de 6 ani din mașina tatălui ei, cea din lanul de floarea soarelui, adulta care primește vestea bolii, fiica care îi va purta doliul permanent. Arcul de tensiune creat, țipătul asurzitor la aflarea veștii, plânsetul din lanul de flori, ideea că „tata se va întoarce”, folderul cu amintiri – toate ne expun sensibilității cu care actrița a creionat povestea. Eduard Crucianu vine cu ceva nou, diferit, un personaj inspirat după Thom Pain de Will Eno, care ne propune mai multe jocuri de imaginație. Imaginează-ți un băiețel cowboy care se joacă într-un lac, un câine electrocutat într-o baltă, copilul care-și bagă capul în gura câinelui. Cu ce scop? Ca să revenim la copilărie, la momentul în care ea s-a terminat. Totuși, cum se face că toate traumele rămân, dar imaginația se pierde? Povestitorul se frustrează în final, probabil din cauza lipsei de sens a vieții, înjură publicul și iese. Bianca Marinescu are un moment de teatru în teatru – ea repetă monologul lui Lady Anne din Richard al III-lea, când e sunată de asistenta regizorului și i se spune că e nevoie să danseze și să cânte, în adaos, la proba viitoare. Asta demonstrează că jucatul, în actorie, nu e de ajuns pentru un actor, azi. După ce încearcă mai multe instrumente, care nasc râsete în sală, o vedem direct la probă. Regizorul îi cere să se prezinte muzical, iar ea, pe negativul „Let it go” din Frozen, începe să spună cine este: o ursitoare de copii, o tiktok-eriță, fără bani, dar cu 3 licențe, o actriță de reclame – un comentariu suficient la adresa condiției actorului. La final, ea părăsește sala după ce e nevoită să refacă totul într-o manieră AI, anti-muzicală, anti-teatru, anti… ș.a.m.d.

Spre final, ne reîntâlnim cu toții cu o Katarina de data aceasta contemporană. Larisa Oasenegre, într-o rochie albă mulată pe corp, își dă monologul plină de eleganță și carismă, cu o dicție răsunătoare – frustrarea legată de rolul femeii se preschimbă în rușine, emoțiile fiind bine canalizate și transmise direct de această top girl din lumea mondenă. Julieta vine în ajutor, jucată de Alexandra Catrina, într-o rochie albastră și transparentă. Am fost suprins să văd pentru prima dată o Julieta mult mai cerebrală și chibzuită în disperarea ei. Actrița tratează povestea cu elixirul într-un mod comic, cu lacrimi, dar resemnată, ea dă un shot și cade la pământ printre râsetele din sală. Un Macbeth (Sorin Manea) cu un tic nervos la mâna dreaptă, din cauza pumnalului fantomă și sângelui de pe haine, alături de consoarta sa, Lady Macbeth (Maria Moroșan), încojurată de lumânări, fantasme și regrete, încheie balul shakepearian de azi lăsându-i în sfârșit stafia să se întoarcă liniștită, cel puțin până mâine, în mormânt.

 

Text de: Ștefan Mihai

Foto: Andrei Gîndac