Ziua 3 – „Eu sunt un pescăruș!” sau eu sunt oricine vreau să fiu – paradoxul actorului HOP

Ultima zi de concurs a Galei HOP se derulează pe fundalul unora dintre cele mai profunde, mai grele și atent lucrate momente de până acum. Concurenții fac confesiuni care mișcă, spun povești usturătoare despre condiția femeii, actorului și artistului astăzi și își dau probele impuse, ca și cum ar fi ultima dată când au șansa de a juca Shakespeare pe scenă. Cuvintele zilei: trăire și autenticitate, liniștea de după furtună.

Denisa Tudora se avântă prima cu Lose yourself de Katherine Chandler, o poveste despre o tânără care ajunge să fie violată de un băiat, într-un moment de vulnerabilitate și/sau beție. Băiatul e nimeni altul decât Mr. Snow, o imagine masculină pe care a romantizat-o până în momentul în care s-a trezit cu sânge pe coapse. Cu tensiune în voce și mișcări, în ritmuri de rap, Denisa spune povestea tuturor fetelor din România agresate sexual care nu sunt crezute în fața sistemului corupt, ci mai degrabă blamate. Cătălina Romaneț o joacă pe Estera din Umami de Teodora Savu, o dansatoare de 26 de ani care ajunge să-și piardă auzul brusc la facultate. Un moment de dans și storytelling bine construit, în care sunt evidențiate dificultățile prin care trec persoanelor cu deficiențe de auz: respingere în plan profesional, social și, nu în ultimul rând, romantic.

La capitolul Shakespeare, Andra Colidiuc interpretează o Viola cinică și foarte sigură de ceea ce spune, cumpătată și plină de naturalețe, Mihai Mocanu construiește un Claudius surescitat, care-și spune rugăciunea la perete, în genunchi, Bianca Archip se joacă cu Helena și o transformă într-o tânără cu un râs necontrolat, care ascunde frustrări, iar Bogdan Ifodi, Shylock, într-un crescendo bine susținut își exorcizează toți demonii provocați de antisemitism.

Gabriel Muncuș impresionează cu momentul Vreau să fiu vedetă! după Apocalipsa gonflabilă de Saviana Stănescu. Avem de-a face cu o emisiune care are ca sursă de divertisment sinuciderile în lanț și protagonistul nostru, care vrea și el să devină celebru. Cum poate face asta? Normal, printr-o sinucidere live. El povestește felul în care membrii familiei au dat ortul popii la același show, jucându-i pe fiecare cu multe nuanțe și flexibilitate. Ca un bun actor autentic știe să facă de toate: cântă operă, doine și dansează balet. La final, frica îl face să se răzgândească și are revelația că, dacă celebritatea cere sacrificii, la fel ca arta, nu merită să-ți dai viața pentru un rating.

Antonia Scutaru joacă conflictele unei familii din Botoșani, după Genul Acuzativ de Mimi Brănescu. Ele implică: moartea unei mame, absența unei surori plecate în alt oraș, un frate cultivat care s-a ratat ca șofer de troleibuz în Alba Iulia și-o cumnată cleptomană. Scutaru merge printre spectatori și dă viața poveștii cu reproșuri și ironii, cu multă sinceritate, făcând pe toată lumea părtaș la drama ei de familie, care cred că poate fi localizată și-n alte orașe din România, nu doar în Botoșani. Sorin Manea, actorul pe care-l joacă, vine să ne spună cum Diddier François i-a făcut o propunere de joc într-o producție la Paris sub pretextul că e omul perfect. Totuși, afacerea vine cu o mică problemă: dacă nu primește mesaj de la regizor până la ora 4 fix, înseamnă să fii gata de plecare. Dacă primește, va continua să taie frunze la câini, în România, spărgând recordul de 13 luni fără niciun contract. Personajul își arată diversele calități: o scenă de cinéma vérité, rap, exerciții de nunceag, comentariu la cerințele din fișa actorului azi. La final, când iubita îl anunță că a făcut accident, el prioritizează meseria, adică drumul spre Franța: „Vive la France!”.

Personajele shakespeariene revin. Avem o Helena jucată de Catinca Hanțiu, în doliu după iubirea ei neîmpărășită, total nervoasă la început, dar sensibilă în final, și un Shylock adus în carne și oase de Leonard Chinoc, care-i transformă monologul într-unul de forță și care devine vulnerabil spre sfârșit când ajunge să-și disece condiția de evreu.

La grup, apar Măieștrii, Adrian Rîmboacă, Iosif Paștina, Ștefan Voicu și Cătălin Vîlcu, meseriașii din Visul unei nopți de vară. Reinterpretați, ei au o firmă de spectacole pentru diverse ocazii: „Coada Măgarului, Spritz și Șpectacol”, același comentariu la adresa condiției actorului entertainer. În scenă, ei fac o lectură la masă (cu băutură, evident) a tragediei lui Pyram și Thisbe, pe care o vor prezenta în final ducelui și ducesei (publicului). Plin de umor și aptitudini muzicale, ei realizează o incursiune prin diverse piese românești: Bosquito, „Însă iubita nu s-a arătat/ așa că vreau să o văd pe Thisbe a mea/”, leul, jucat de Ștefan Voicu, cântă și el rock, nu doar rage, iar sfârșitul lacrimogen e despre Bitman, „Dar să nu-mi niciodată, Thisbea mea” și Epilog, Vama Veche. Râsetele din sală nu se opresc până când actorii nu sunt dați afară din scenă de oamenii de la decor, într-un ropot de aplauze.

Soții Macbeth revin în scenă. Daria Pentelie creează o Lady Macbeth vioaie și conectată atât cu scena, cât și cu publicul; are un moment intens, curat și fără nicio abatere. Darie Doklean, Macbeth, într-un trench de piele, se joacă cu un pumnal și trăiește intens momentul dinaintea asasinării.

Alexandra Bob joacă Boala, un text propriu cu inserții din O fetiță înfiorător de banală de Ioana Toloargă și texul omonim a lui Marin Sorescu. O tânără actriță, banală, dar bolnăvicioasă de mică, al cărei secret este că suferă de anxietate și ipohondrie. Drama ei constă în faptul că ar putea să piardă oricând pe cineva drag, iar anxietatea pe care o simte stă fix împotriva meseriei pe care o practică. Amintirea cu mama care făcea injecții în burtă când erai mic nu e prea ușor de uitat, și poate lăsa urme. Avem de a face cu o actriță în toată regula, care dansează, se rostogolește pe jos și se mișcă cu atâta elasticitate transmițând lupta pe care o duce cu și în ea însăși. Vocea e altă abilitate pe care și-o pune în valoare: începe și termină cu același cântec despre firea ei și pasiunea pentru plimbări.

Robert Brage, în Oglinda, e un iubitor aparent de cuvinte, plin de regionalisme de București, cinic și recalcitrant, care-i citește soției sale, gest prin care vrea să o împace sau să-și ceară scuze. El filosofează destul de mult despre iubire și relația cu ea și copiii lor, pentru care nu are „destule cuvinte” de apreciere. Disecă etimologia mai multor cuvinte, tot textul învârtindu-se în jurul acestui laitmotiv; un moment cu energie scenică bună, cu treceri rapide de la furie la resemnare.

Un moment greu de digerat, sensibil inteligent și construit e cel al Ileanei Ursu. Eu sunt un pescăruș!, poem-manifest-dramatic, cu bucăți din Cehov, vorbește despre paradoxurile din viața ei, condiția actorului și identitate. Secretul actoriei, spune ea, e „să-ți amintești”, dar ce faci atunci când începi să uiți? Ce faci când nu știi „cum să ții mâinile, cum să stai pe scenă” la fel ca Nina din Pescărușul, actul IV. „Cum e să știi că joci îngrozitor de prost”, chiar și după câțiva ani de practicat această meserie, care poate trezi crize identitare? Actrița se intitulează ca Omul aproximativ, Actrița și Fetița mecanică, Nina mecanică nu într-o lume cehoviană, ci a contextului nesigur de pe scena românească de azi. Poemul ei chestionează rolul artistului, care are licențe și mastere, obiecte decorative, fără utilizare. Finalul emoționant e despre cum nu e importantă „gloria”, „ci puterea noastră de a îndura”. „Eu sunt un pescăruș” ar putea fi înlocuit cu: „Eu sunt un actor”, „eu sunt un om”, sau „eu sunt orice vreau eu să fiu”. Autorironia din final, urarea de noapte bună a „domnului artist”, anulează și promovează rolul actriței de pe scenă.

După ruși, ne întoarcem pe ultima sută de metri la scena elisabetană. Katrina Biancăi Marinescu este o matroană, cu volane care se dau jos, cu bani, șarm, gata să diaologheze cu publicul atunci când coboară la el. Ea se masează cu ulei de corp în timp ce-și spune monologul, dând lecții femeilor ca o profesoară atentă la detalii. Hamletul lui Nicholas Bohor e plin de suprize! Avem craniul, prietenul tânărului cu care ticluiește planul de demascare, avem o sticlă de băutură și o geantă. Combinația perfectă pentru un Hamlet reinventat, beat, care face publicul să râdă, un moment simpatic cu o nouă perspectivă. Katrina, jucată de Ioana Cojăcărescu, interacționează cu publicul, îl face să râdă și să-și „descrețească fruntea”, transmite mult din priviri și gesturi, venind cu același comentariu la adresa condiției femeii.

Eduard Crucianu încheie în forță concursul HOP cu un Claudius plin de remușcare, care nu vrea nimic altceva decât pocăință. Îi felicit pe totți actori pentru toate momentele și le doresc mult succes la decernarea premiilor HOP 2024, reamintind un singur gând: fiecare e câștigător în felul lui.

 

Text de: Ștefan Mihai

Foto: Andrei Gîndac