Scrisoare către Luigi Pirandello

Este în desfășurare la Sala Mică a Teatrului Național din București preselecția pentru Gala HOP, dedicată tinerilor actori, întrecere de tradiție în teatrul românesc, care se va desfășura și în acest început de septembrie la Costinești.

de Andrei Crăciun

Directorul artistic al Galei este și în acest an profesorul Miklós Bács. La preselecție, din juriu fac parte actorii Șerban Pavlu și Andreea Bibiri, precum și regizorii Andreea și Andrei Grosu (părinții fondatori ai teatrului Unteatru). Ediția din acest an este dedicată ludicului la Pirandello („Eu și personajul’’). E al treilea an consecutiv când asist la preselecții. I-am mai văzut pe tinerii noștri actori luptându-se în anii ce au trecut cu Shakespeare și Cehov. Cu Pirandello a fost, indiscutabil, cel mai greu.

Scumpe domnule Pirandello,

Vă scriu de la București, din răsăritul Europei, e 13 iulie 2018, secolul XXI, iar lumea este tot cum o știați, înnebunitoare – granițele dintre realitate și ficțiune își continuă incertitudinea, cine să mai știe unde se termină personajele și unde încep oamenii?

E o căldură care incendiază cerul și oamenii se târăsc sub cerul care arde, căutând o picătură de umbră. E o căutare desigur zadarnică.

În sala mică a teatrului nostru național, tinerii timpului acesta încearcă să vă înțeleagă și să dea viață cuvintelor dumneavoastră. Pe unii dintre ei i-am mai văzut în anii din urmă, jucând Shakespeare și Cehov. I-am văzut mai departe de Shakespeare, mai aproape de Cehov, sunt tineri, sunt actori, nici ei nu știu unde să-și țină mâinile.

Dar pe dumneavoastră, domnule Pirandello, par că vă descoperă – chiar acum! – ca pe un continent fantastic. Căutările dumneavoastră în sufletul artei sunt căutările unui om care și-a trăit deja viața. Tinerii actori sunt prea tineri, ei ajung până la dumneavoastră din instinct și din curaj. Ei descoperă ce înseamnă să fii nebun, așa cum ne-ați lăsat scris în Henric al IV-lea, și pentru o clipă, pentru o singură clipă, miracolul se întâmplă și ei chiar sunt nebuni, ei descoperă gustul vieții ca un ac pe care îl simți în gât, ei descoperă că viața e lacomă de ea însăși și că gustul e doar trecutul care rămâne viu în noi – sper că nu ați uitat ce ați scris.

Ei încearcă, chiar încearcă, să joace ca și cum ar fi adevărat totul, chiar și când povestesc cum râd caii (caii râd cu bucile).

Ei se cutremură când le arătați că un personaj (la fel ca un om viu) nu este totuși altceva decât o formă umplută cu propria închipuire și că destinul omului e numai amăgire (și atunci cum să nu plângi de fericire?).

Ei caută, cu disperare uneori, să devină personaje și atât (fiindcă tot de la dumneavoastră au aflat că un om poate să fie nimeni). Ei se întreabă cine a fost Don Quijote? și reclamă că opera artistică a fost fixată pentru totdeauna și într-un anumit sens arta răzbună viața, întocmai cum ne-ați profețit.

Ei trăiesc din cuvintele dumneavoastră, ei se îmbracă în ideile dumneavoastră și se aruncă pe scena sălii mici a teatrului nostru național, în timp ce afară cerul arde orașul și oamenii își poartă sufletele în carcase topite.

Domnule Pirandello, îmi amintesc de una dintre nuvelele dumneavoastră – Viața nudă. Ne-ați dat-o la 1910 și o găsesc încă în vigoare. Nu știu dacă mai aveți, în eternitate, obișnuința de a crede în miracole. Dar ele încă se întâmplă, să știți.

Tinerii aceștia au acces la miracole.

Ei ating, când și când, viața nudă, și nu mai știi unde e realitatea și unde e ficțiunea, apoi secundele acelea trec și toți rămânem în sala mică a teatrului nostru național arși de soarele interior, apoi, pentru că în teatru nu există final fericit, ne întoarcem la ceea ce se numește viața adevărată, fără să fie neapărat adevărat.