Instanța morală și cele două sau mai multe fețe

de Iuliana Revencu

  

Dacă joi a fost despre emoția așteptării, vineri concurenții ne-au pus direct în mijlocul terenului minat cu vulnerabilități, orgolii și frici nemărturisite. Au coborât adânc în subteranele personajelor, arătându-ne cât de subțire e granița dintre cine vrem să părem, ce ne obligă societatea să fim și ce iese la iveală când se sting luminile de fațadă.

Lupta cu normele exterioare a deschis seara printr-un dialog indirect, dar fascinant, între două viziuni cehoviene din „Unchiul Vanea”. Georgiana Rapceanu ne-a arătat în (Ne)Înțelegeri o Elenă Andreevna prinsă la mijloc între ce-i dictează convenția socială și ce-i urlă sufletul să facă: o tensiune pe care a extins-o excelent la proba impusă într-un manifest feminist curat. La celălalt pol, Alexandra Răduță a adus Tăcerea Soniei, captivă între treburile casnice, o dragoste mută și un complex de inferioritate care o apasă din toate părțile. Când nu mai poți schimba lumea din jur, te refugiezi în muncă și în Dumnezeu; însă Alexandra n-a rămas în resemnare, ci a aruncat totul în aer la proba impusă cu un moment savuros de clovnerie și un call-to-action deloc subtil, care a umplut toată sala cu râsete.

Raportul toxic de forțe și nevoia disperată de control au căpătat accente mult mai dure prin Otniel Floruț în Copilul acesta (după Joël Pommerat). Am văzut saltul periculos de la supunerea impusă din frică sub acoperișul părinților la iluzia libertății prin substanțe: o spirală a autodistrugerii unde copilul crede că deține controlul doar pentru că își alege singur otrava. Un moment apăsător, spart cu multă autoironie la proba impusă, unde Otniel a trecut brusc la tras de fiare, a pus mâna pe chitară și ne-a declarat dragostae cu sacrificiile de rigoare.

Despre orgoliu, măști sociale și capcana validării ne-au vorbit, din unghiuri total diferite, Filip Popescu și Ioana Cojocărescu. Filip a adus un Richard al III-lea în dulcele stil clasic shakespearian, dar bine condimentat cu aere de bărbat contemporan: plin de sine, arogant și intangibil, până în clipa în care rămâne singur și începe să se înece în propria agonie și în lupta cu demonii interiori. Iar la proba impusă a întors moneda la 180 de grade, dovedind o versatilitate care a prins excelent publicul prin copilul bolnăvicios caruia doar îi este dor de mama. La rândul ei, Ioana Cojocărescu (Exercițiu, după Mario Vargas Llosa) a pus degetul pe o rană deschisă a lumii artistice: trauma judecății celor puși mai sus și prețul faimei. Personajul ei trece de la suferința criticilor aspre la compromisul confortabil al unei „expoziții private”, ilustrând perfect cum principiile se pot vinde la bucată doar de dragul gloriei, totul rotunjit la proba liberă printr-o voce care a umplut sala.

În registrul sensibilităților din aceasă seară, Bogdan Liscan a  adus momentul Angel radios (după „O noapte furtunoasă” de Ion Luca Caragiale), conturând un Rică Venturiano melancolic, sfâșiat de o dragoste fără răspuns, pentru ca la proba impusă să schimbe complet registrul: a scos din joben sclipici încropit în clovnerie și… un rechin pescuit parcă direct din valurile mării de la Constanța. Etapa individuală a fost încheiată de Simona Maria Negrilă în Ecoul gării (după Matei Vișniec), care a privit abandonul printr-o metaforă urbană: gara ca spațiu civic central, uitată în paragină odată ce mașinile au pus stăpânire pe lume. Simona a continuat căutarea la proba impusă printr-un dans cu motive orientale și un discurs asumat.

Punctul culminant al dinamicii de grup a venit cu Medeea. Efectul Rashomon (după Euripide), susținut de Deea Elena Gruber, Georgiana Tițoiu și Alexandra Tofan. Fetele au reinterpretat mitul într-o cheie recognoscibilă, cu un aer tradițional românesc. Mecanismul psihologic a fost cel al solidarității de fațadă: o susținem pe Medeea, condamnăm asuprirea bărbatului și obligațiile casnice, dar fix în secunda în care Medeea își duce răzbunarea la capăt și comite crima, fețele se întorc brusc. Corul devine instant instanță morală acuzatoare, dacă mi se permite, un caz clasic de babe din sat gata să te bârfească și să te judece pentru exact ceea ce aplaudau cu cinci minute înainte.

A doua zi a arătat clar că metamorfoza nu înseamnă doar schimbat costume, ci curajul de a scoate la iveală ipocriziile, vulnerabilitățile și contrastele din noi. Dacă ieri ne întrebam cum va arăta teatrul de mâine, astăzi am văzut că are deja pilonii psihologicei bine împământați. Sperăm doar ca nici un rechin să nu ne sperie în etapele de construcție.