HOP peste mască, spre adevăr

de Anca Șugar

  

Cât de des ne lasă un zâmbet nevinovat să nu observăm răul care stă, liniștit, chiar în spatele lui? Asta ne am întrebat astăzi, douăzeci și nouă august două mii douăzeci și șase, în a treia zi de Gala HOP, acolo unde tema ediției, A și B, fața luminată și fața ascunsă a personajului, metamorfoze, nu a mai fost doar un titlu scris frumos pe o foaie, ci un adevăr care ne a sărit direct în față. Pentru că da, dragii mei, astăzi am făcut cu toții un hop, un hop peste granița dintre bine și rău, un hop din lumina de pe scenă direct în umbra personajului, un hop care ne a arătat că inocența poate fi cea mai bună mască pentru cruzime.

Totul a început cu proba liberă, individuală, iar aici fiecare a ales să ne arate câte o bucată din propriul suflet. Ana Maria Țidulă a deschis seria cu Camera fără ferestre, după This is our youth de Eric Bogosian, un monolog în care o femeie din public, în rochie neagră și pantofi roșii, spune, la un moment dat, trăiește clipa, doar zâmbește și fă o, iar în jurul acestei replici s a construit o poveste despre oameni care beau, mănâncă, fumează, fac tot ce le trece prin cap, chiar în clipa în care stau, pur și simplu, pe scaune.

Apoi, Mihai Mocanu nu s-a lăsat mai prejos și a continuat cu Dulce Anne, după Richard al III-lea de Shakespeare, un Richard care nu ar fi putut niciodată să pară puternic fără ea, mereu în umbra ei, cu o voce puternică, cămașă neagră, pantaloni de costum, și o energie care amintea de Brook, dar umplută cu o vitalitate cu totul personală, despre oamenii uitați de o lume întreagă.

Ilinca Petra Meșter a venit cu Mulțumim și la masă nu vorbim, text propriu, cu o femeie în palton verde și cizme mov, care spune politicosbună ziua, ți e prima oară când particip la un proces de ăsta cu judecători, prima dată când vine la mare, și care ne și spune despre felul în care se tot pierde pe ea însăși. Totul se întâmplă într-un spațiu gol, dar plin de o energie comică.

Mai încolo, Gabriel Sandu l-a adus pe Lopahin, adaptare după Livada de vișini de Cehov, un om în haine de sport, pantaloni de trening gri, care ne arată cum livada ajunge să fie definită doar de actul de proprietate, cu o singură replică ce spune totul, eu am cumpărat această instituție, eu am cumpărat-o.

Claudia Ene a pus în scenă Quid est veritas, după Maestrul și Margareta de Mihail Bulgakov, cu o masă albă de lemn, față de masă neagră, un scaun negru, costum vișiniu, cămașă albă, și o atitudine de judecător care nu iartă. Avem în față un Pilat din Pont feminin care condamnă un Yeshua pătat de o instigare politică. Totuși întrebările care au rămas suspendate în aer după acest moment sunt: “Ce e adevărul? Care adevăr?”

În continuare, Flavius Hudisteanu a jucat Declin sau isterie?, după Lisystrata, dragostea mea de Matei Vișniec, un moment care începe cu versuri și haine albe, cearșafuri, apoi replica, claritatea spermei este un declin, studiile sunt fără echivalent, cu un halat alb, pantaloni de costum negri și pantofi negri, despre un bărbat care descoperă, din întâmplare, adevărul despre sine.

Alexia Maria Mocănescu a încheiat proba liberă în forță cu momentul intitulat Copilul din mine, după Medeea Redux, din Bash de Neil LaBute. Avem în față un scaun luminat în alb și galben, o rochie albastră, o mamă desculță, o tăcere apăsătoare, și amintirea unui copil care, cândva, era cel mai frumos, dar pe care lumea a ales să-l ucidă pentru a-l face pe fostul ei iubit, care a părăsit-o, să mai simtă și el suferința. Totuși, fiecare dintre aceste momente a pregătit terenul pentru ce avea să urmeze, pentru că, așa cum ne a arătat ziua de astăzi, orice mască are, undeva, o crăpătură prin care se vede adevărul.

A urmat proba de grup, Sindromul York, o adaptare după Richard al III lea de William Shakespeare, susținută de Miruna Dobortă, Nicoleta Miru și Georgiana Răpcianu. Aici, trei tinere în costume negre, încep ținând împreună un baston. Acest obiect devine un blestm pe care și-l dau de la una la alta, ca și cum s-ar transmite, pe rând, dreptul la cruzime. Jocul lor nu a fost doar despre putere, ci despre complicitate, despre felul în care răul are mereu nevoie de martori tăcuți ca să supraviețuiască, iar tocmai această tăcere colectivă a fost cea mai puternică replică a lor.

La proba impusă, regula anul acesta a fost simplă, și tocmai de aceea cu adevărat grea, fiecare a putut alege singur ce vrea să arate și au ales bine, toți, fără excepție. Dar dacă e să vorbim despre metamorfoză cu adevărat, despre fața A care se transformă, brusc, în fața B, atunci trebuie să ne oprim la Mihai Mocanu și la Ilinca Petra Meșter, pentru că ei doi nu au jucat pur și simplu încă un rol, ei s au transformat, efectiv, în fața noastră, față de cum îi știam de la proba liberă.

Mihai Mocanu, cel care la proba liberă ne dăduse un Richard măcinat de obsesie și de ură,  s-a întors acum ca magician paseionat de alba-neagra. De ce acest joc ne a explicat el: “pentru că m-am născut în Brăila, și asta era viața. Acest vrăjitor de impresii știa să jongleze, dar știa mai bine să ne faă să râdem,  bătând în masă pentru martorii lui Iehova, până la finalul acela savuros, în care răspunsul corect nu era trei bile, ci, pur și simplu, o Cuba Libre. De la nervozitatea lui Richard la ironia magicianului, distanța a fost imensă, și tocmai acolo a stat spectacolul.

Ilinca Petra Meșter, cea care la proba liberă căuta, cu disperare, un strop de dreptate într un proces de custodie, s-a așezat acum în rol de profesoară la o masă , îmbrăcată în pantaloni negri de costum, adidași, ochelari și o bomboană în gură, ca să ne lase, la final, cea mai onestă replică a zilei, cum aș mai câștiga eu, dacă eu însămi îmi încalc drepturile. De la victima care cere dreptate, la persoana care și o refuză singură, acesta e, poate, cel mai clar hop pe care l-am văzut astăzi între fața luminată și fața ascunsă a unui personaj.

Așadar, ziua s-a încheiat, ca de fiecare dată, cu recunoștință, pentru momente amuzante, pentru costumele bine gândite, pentru replicile care ne-au rămas în gât și pentru curajul acestor tineri de a și arăta, pe rând, ambele fețe. Pentru că, până la urmă, Gala Hop nu ne-a cerut azi doar să urmărim niște roluri, ne-a cerut să facem, fiecare, propriul hop, dincolo de masca pe care o purtăm în fiecare zi.