Ne-a revenit dorul de viață

de Iuliana Revencu

  

Hop și s-au terminat cele trei zile intense de concurs. Sâmbătă s-au jucat toate cărțile, iar duminică citim rezultatele eforturilor la gala de premiere. Dincolo de diplome și trofee, din sala de la Constanța plecăm cu un sentiment: tinerii aceștia ne-au redat, prin fiecare căutare, pofta și dorul de viață.

La secțiunea individuală, textele alese au navigat cu mult curaj între izlare, revoltă și vulnerabilitate crudă. Ana Maria Țidulă a deschis seria cu o apăsare sufocantă în Camera fără ferestre (după Eric Bogosian), în timp ce Mihai Mocanu a adus un contrapunct tăios de manipulare și seducție în Dulce, Anne (după „Richard al III-lea”). O notă distinctă de prospețime a venit din partea Ilincăi Petra Meșter, care a mizat pe propriul text în Mulțumim și la masă nu vorbim!, demonstrând că dramaturgia tânără are un simț al observației extrem de ascuțit.

Am mers mai departe cu Gabi Sandu, care a adus un Lopahin dur, adaptat lumii de azi (după „Livada de vișini”), lăsând la ieșire cheia teatrului chiar pe scenă (să o ia cine poate). A urmat Claudia Ene în Quid Est Veritas? (după „Maestrul și Margareta”), un moment care ne-a pus pe toți să ne întrebăm cât de sincer e adevărul fiecăruia. Flavius Hudișteanu a adus apoi multă satiră și umor amar în Declin sau isterie? (după Matei Vișniec), pentru ca Alexia Mocănescu să închidă seria individuală cu o prestație minunată și o confesiune dureroasă în Copilul din mine (după Neil LaBute): o interpretare crudă și sinceră.

Punctul culminant al serii a aparținut fără îndoială probei de grup: Sindromul York (după „Richard al III-lea”), susținut de Miruna Dobrotă, Nicoleta Miru și Georgiana Răpcianu. Aici am asistat la cea mai spectaculoasă metamorfoză a întregii competiții. Cele 3 actrițe se completau perfecr într-o simbioză scenică milimetrică, unde umbra și lumina s-au întrepătruns firesc. Linia aceasta de forță a fost dusă mai departe la proba impusă de Nicoleta Miru, care a întruchipat Răul: o instanță care judecă și îmbrățișează deopotrivă defectele omenirii, declarându-se, cu o ironie, poate ultimul umanist rămas în picioare.

Așadar, acest sfârșit de vară inspirată este pe ultima sută de metri și curajul a fost arătat, deci ce ne mai rămâne de făcut acum? Până laurmă, după toată energia pe care am simțit-o pe această scenă, este timpul nostru să le răsplătim eforturile. Poate că nu semnăm noi contractele de mâine, dar un vot din partea publicului sigur le putem da.