Hop-ul de final
Irina Radu

Ultima seară de competiție a fost poate cea mai lungă dintre toate, cea mai încărcată cu așteptări și freamăt, cu nerăbdare și cu sentimentul că oboseala acumulată până acum, dar bine ascunsă și ținută sub control, începe, totuși, să se resimtă în rândul concurenților. Până la urmă, nu-i ușor să-ți accesezi permanent resurse neștiute de energie, să-ți păstrezi tenacitatea și să reziști până târziu în noapte, asta după ce o zi întreagă lucrezi la foc intens și continuu. Cu prea puține pauze. Însă ei toți, concurenții Galei Hop din acest an, au reușit să se descurce exemplar la capitolul rezistență și au demonstrat că poți să te bucuri de tot ce (ți) se întâmplă chiar și după ce alergi de  la workshop-uri la sesiunile de meeting point cu juriul, de la sala de repetiții la probele de sunet. Și mai apoi pe scenă, ca să îți spui cât mai bine povestea.

La fel ca și în celelalte zile, structura Hop-ului s-a păstrat: seara a început cu proba de étude, exercițiu în doi lucrat pe scene din „A douăsprezecea noapte”, „Hamlet” și „Iulius Cezar”. Pregătit cu doar o zi înainte, momentul în sine are rolul de a se concentra asupra relației care se creează pe scenă între partenerii de joc. Fiind mai degrabă un proces de lucru, étude-ul nu pune accentul pe produsul obținut, nu își propune neapărat o finalitate, ci să determine actorul să intuiască pașii spre realizarea unui rol. Cât și cum se descoperă, rămâne la latitudinea fiecăruia. Și cu toate că exercițiul în sine este unul extrem de ofertant, comparativ cu serile precedente nu am simțit că textul ales a fost analizat și disecat pe cât de mult ar fi trebuit.  Au fost puțini cei care i-au înțeles, totuși, cheia și au încercat să urmeze un parcurs logic, firesc adăugând pe alocuri umor, sensibilitate sau forță. Alții s-au pierdut parcă printre propriile cuvinte și atât.

Seara a continuat cu proba individuală. Ultima serie de concurenți a trebuit să își înfrunte acum emoțiile și să prindă curajul de a ne vorbi despre lumea ne-bună a lui Shakespeare.

Întâi de toate, heblu. Și mai apoi, o cadă imensă în mijlocul scenei. Pe jumătate plină cu apă, pe jumătate plină cu pământ și flori –  metaforă pentru viață, pentru moarte, ca ambivalență permanentă. Ca un ciclu ce cuprinde și destinul nefericit al Ofeliei, asumat acum de Maria Veronica Vârlan. Pendulând între trecut și prezent, între toate scrisorile păstrate, dar distruse acum într-un acces de furie și disperarea resimțită în fața singurătății, vedem o Ofelia ajunsă în pragul nebuniei. Care aude voci și așteaptă răspunsuri, care își vorbește sieși despre iubire și sacrificiu, diluând progresiv însemnătatea cuvântului luciditate. Până și fragilitatea pe care te gândești că a avut-o cândva e acum sfâșiată, la fel ca și rochia albă pe care o poartă Maria. Momentul său a fost unul destul de echilibrat și bine susținut și servit într-adevăr drept „O felie de Shakespeare”.

Cătălin Asanache a fost Hamlet, unul al tăcerilor îndelungi, apăsătoare, care au testat cu siguranță multe limite. Un moment mult prea lung în context și lipsit de idee, static și monocord. Un Hamlet interiorizat, în costum de epocă, ce se construiește mai degrabă în sine, prin gânduri și trăiri, dar care nu trec pragul spre public. O lume care se cerea decodificată, cu multă răbdare. Însă era nevoie de mai multă expresivitate și de ritm, dincolo de calmul și sinceritatea cu care ne-a tot privit Hamlet, rostindu-și replicile luuuuung și sacadat.

Momentul lui Daniel Nuță a fost printre puținele din competiție care au avut într-adevăr o poveste, o coerență și o miză. Și toate împărtășite publicului cu multă sinceritate și bucurie. Acea bucurie de a fi pe scenă. În „Regatul meu pentru un ban”, Daniel joacă rolul unui fost absolvent de actorie, care își ratează șansa și viața. Cară cu el un cărucior plin cu mărunțișuri la care parcă nu se îndură să renunțe și mai spune din când în când trecătorilor monologurile lui Richard al III-lea, cât să-și câștige pâinea și să nu-și piardă speranța. Daniel Nuță știe să construiască atent parcursul dublului său personaj, fiecare schimbare de registru fiind bine punctată. Știe să fie duios și modest, dar deopotrivă convingător și determinat atunci când se luptă pentru regatul său. Păcat însă că miza întreagă e imaginația – că nici coroana sa de cerșetor, ornamentată cu dopuri de sticlă nu va fi vreodată precum cea a unui rege, nici pelerina zdrențuită nu se va preschimba în mantie, iar calul, va rămâne o simplă jucărie de lemn. Totul ca închipuire și dorință spre un alt început.

Cristina Juncu a optat pentru a-și prezenta momentul într-o cheie cât mai… cuminte. Ofelia ei a tot primit scrisori, pe care acum, într-un târziu își face curajul să le deschidă și să înțeleagă cum era cu adevărat Hamlet.  Scrisori și daruri ascunse-n plicuri, descoperite însă de Cristina cu prea puțină surpriză, un moment mai degrabă plat și neconvingător.

Eduard-Cristian Trifa ne-a făcut cunoștință cu „Unchiu’ Richard”, un personaj care a mizat foarte mult pe  tehnică și pe pregătirea corporală desăvârșită, pe puterea gestului  mai degrabă decât pe forța cuvintelor. De data aceasta eroul shakespearian nu a fost vreun rege impunător, ci un bufon. Un clovn într-un costum supradimensionat.

Carmen-Ștefania Misăila și-a gândit momentul de la Gala Hop sub forma unui exercițiu, al unui work in progress prin care încerca să îmbine diferite registre dramatice, să ofere nuanțe și să ne vorbească, întâi de toate despre fragilitate. Să ne invite la festin și să țină un toast în numele mamei sale. Cu multă grijă, cu resemnare, cu candoare. Iar ea a reușit să transmită emoție și să te facă să înțelegi că privirea caldă ascunde, totuși, o întreagă lume în spate.

Ultimul moment prezentat în concurs i-a aparținut lui Alexandru Voicu. Un dialog imaginar cu personajele din Hamlet, completat de interacțiunea cu publicul, cât și de o scurtă lecție de actorie și sfaturi pentru actori și noi toți. Un exercițiu inventiv alcătuit la nivel de structură, care i-a permis să-și dovedească siguranța de sine, dar liniar, delimitările dintre situații nefiind foarte puternic marcate. Dar, chiar și astfel, Alexandru Voicu a demonstrat că nici întâmplările neprevăzute și mai puțin fericite, accidentat fiind  nu pot împiedica un actor să-și ducă la bun sfârșit actul artistic.

O ultimă seară încărcată, o competiție încheiată acum, dar care a reunit pe scenă ne-buni frumoși pentru această lume, pentru acest mare hop. Iar pe mai departe se așteaptă voturi, confirmări, rămâne scurta așteptare și mai apoi deznodământul.