Manifestul unui tânăr critic de teatru

În scurt timp se va încheia călătoria mea prin țara lui „eu pot, eu sunt magician”, numită studenție. Mă aflu în acel punct în care un capitol strașnic – cel al învățăturii – se încheie, lăsând loc unui orizont cât mai larg să se deschidă în viața mea profesională. E acel moment în care te întâlnești cu dublul tău în varianta matură și trebuie să răspunzi la întrebarea: „ce faci mai departe, căci cale de întors nu mai e?!”. Fiecare dintre noi a fost acolo și ar trebuie să nu uite niciodată sentimentul curiozității în fața necunoscutului.

Un eveniment controversat, Gala Premiilor UNITER, a avut loc în seara zilei de 9 mai. Pentru copilul din mine – îndrăgostit de teatru – a constituit mereu un motiv de emoție și bucurie, urmărit an de an, cu sufletul la gură. Acum, după ce am trecut de partea cealaltă a cortinei, această bucurie simplă începe să îmi fie răpită. De ce mi se par Premiile UNITER atât de importante? Pentru că marchează, înainte de toate, un moment festiv. Pentru că încununează munca artiștilor teatrali, fie abia intrați în breaslă, fie având în spate decenii de activitate. Pentru că oamenii „de acasă” au parte de o fericire lăuntrică atunci când îi văd strânși laolaltă pe cei pe care îi recunosc de pe scenele teatrelor sau de la televizor. Pentru că ne reamintesc de cei care au însemnat atât de mult pentru teatrul românesc, dar nu mai sunt printre noi. Pentru că arată că românii sunt extrem de talentați. Pentru că fac o trecere în revistă a celor mai reușite spectacole și a celor mai apreciați artiști din anul precedent. Pentru că avem nevoie de recunoaștere. Pentru că segmentul teatral din România se bucură de o activitate intensă, indiferent de calitatea producțiilor. Și trebuie să fim cu toții conștienți de acest potențial. Premiile au fost oferite, bucuriile pe măsură, regretele de asemenea. Clevetiri, ironii, lucruri răutăcioase au umplut paginile de Facebook. Oare mai știm să ne bucurăm de un lucru cu adevărat și până la capăt?! Tot ce am citit m-a întristat. Prea puține au fost felicitările către câștigători, (mult) prea multe reacțiile nervoase… Cumva, entuziasmul a pălit sub impactul dureros al nemulțumirilor.

Ca în orice subiect legat de teatru, apare incontestabil problema criticilor. M-am tot confruntat de-a lungul timpului cu astfel de dispute în care se pune problema necesității unor oameni ca noi. Da, vreau să fiu un critic de teatru. Da, sunt un om de teatru. Nu mă simt ca și când aș face parte din vreo clasă socială inferioară, dimpotrivă. Trăiesc de mică în lumea asta, pe care ieri o găseam plină de fantezie, însă astăzi o descopăr abandonată și disprețuită. Am cunoscut-o, am trăit-o, am învățat despre ea și am încercat să o înțeleg. Teatrul funcționează ca un mecanism – sună clișeistic, da! –,  dar aparent uităm că randamentul său poate atinge nivelul maxim doar dacă toate elementele se îmbină într-o armonie „perfectă”. Noi, cei din tagma teatrală, ne credem elitiști și specialiști, cunoaștem teorii, de la antici până la contemporani și, cu toate acestea, uităm că funcția primară a teatrului rămâne cea socială. Teatrul ne aduce împreună, teatrul se face cu oameni și pentru oameni. Un spectacol nu trebuie să impresioneze criticii și să primească o cronică fabuloasă, ci trebuie să se adreseze publicului țintă. Trebuie să trezească în cei prezenți o vibrație cât mai puternică. În secolul vitezei, în care uităm să simțim cu tot corpul, avem nevoie de spectacole care să ne tulbure sau care să ne provoace hohote de râs. Avem nevoie să credem în ceea ce vedem pe scenă și să ne regăsim. Să ne simțim superiori sau inferiori personajelor din piese, să primim motivația de a depăși momentele grele. Publicul de secol XXI are capacitatea de a da un verdict în privința unui spectacol, fiind cel mai sincer critic: s-a simțit bine sau nu la teatru. Dincolo de aprofundări spectacologice, asta îl interesează. Iar creatorii de teatru sunt datori să urmărească cu sfințenie această nevoie unanimă.

Poate ar trebui ca și noi, cei din interior, să mergem din când în când la teatru ca și când am fi simpli spectatori. Să ne lăsăm cuprinși de freamătul sălii și apoi furați de lumea „ireală” care se ivește după bătaia gongului. Să redescoperim sentimentele primare pe care teatrul are puterea de a le provoca în fiecare. Doar făcând acest experiment, vom putea înțelege senzorial, pe deplin, ce așteptări și ce căutări trebuie să ofere teatrul. Propun ca atât cei de pe scenă, cât și cei din culise să coboare în întunericul sălii măcar o dată! Şi încă o dată.

Noi, criticii de teatru, suntem spectatori ca toți ceilalți. Doar că… purtăm cu noi ceva mai multe povești decât oricine. Avem păreri argumentate, pe care nu le impunem. Avem condei, așa că le putem așeza cu îndemânare în scris. Punem pasiune nemărginită în ceea ce facem și ne pasă de lucrurile despre care scriem. Încercăm să ne obiectivăm în mod pertinent și să oferim un sfat – acceptat sau refuzat. Suntem diferiți și naștem opinii atât de numeroase. Iubim cu patimă teatrul și avem nevoie de toți ai săi creatori, așa cum și ei au nevoie de noi.

Acum, la finalul celor trei ani de facultate, îmi doresc să iubesc teatrul la fel de mult și pe viitor. Nu vreau să-l părăsesc și nu vreau să îl las să devină urât și fără sens. Atât cât pot, am libertatea de a-mi așterne gândurile și de a le împărtăși. De fapt, cu toții ne bucurăm de libertatea de a crea. În definitiv, și scrisul e o artă… Așa că dacă actori, regizori, păpușari, scenografi și coregrafi, voi creați liber, dați un sens creației voastre și cereți recunoștință, de ce să nu primim și noi, teatrologi/critici de teatru același respect și apreciere pentru ceea ce facem?!

În naivitatea mea de studentă, continui să cred că putem empatiza, că putem lucra împreună, că este loc și pentru criticii de teatru (chiar și pentru cei mai tineri) și că ar trebui să folosim tot mai mult acel instrument care schimbă destine, numit Comunicare. Iar ca să ne putem face cu toții meseria, trebuie să nu uităm că ceea ce ne unește este, totuși, Teatrul.