Gala Hop continuă cu emoții și așteptări
Oana Bogzaru

Înainte ca gongul să bată ora 17:00, ne-am îndreptat cu pași repezi spre noua sală de spectacole unde se desfășoară Gala Hop, de teamă să nu rămânem fără loc sau să le pierdem pe cele „bune”, pentru că aici nu te întâlnești pe aleile presărate cu fântâni și leandri doar cu regizori cunoscuți sau critici, ci și cu foștii tăi colegi de facultate, cu prieteni, cu oameni care au venit doar să-i susțină pe cei care urcă zilnic pe scenă, fie pentru proba de étude, fie pentru cea individuală sau de grup. După ce câțiva și-au mai diminuat din emoții printr-o baie binemeritată în piscină, a început proba impusă care are ca scop crearea relației cu partenerul de joc într-un scurt moment care se lucrează doar cu o zi înainte. Într-un timp foarte scurt, câțiva concurenți ajung să prezinte câteva clipe de profunzime și forță, de gingășie și comic sau se axează pe o interpretare mult mai relaxată, care să stârnească râsul, chiar dacă scena propusă pentru étude din „Iuliu Cezar” dintre Brutus și Cassius (act 4, scena 3) nu se pretează în mod deosebit la o cheie comică. După urmărirea abilităților de a interacționa cu partenerul și de a crea un traseu coerent într-un timp fulger, trecem la proba individuală îmbunătățită sau nu după preselecție, după caz.

Mihaela Velicu intră pe scenă cu Romeo sub braț, un Romeo numai bun de făcut covor și pus pe jos, deși la preselecție era doar un bărbat cu suflet de carton, gata-gata s-o ia pe Julieta în căsătorie. „Julieta mea” a fost un moment în care Mihaela Velicu și-a arătat încă o dată sensibilitatea, dar care și-a pierdut din forță ori din cauza emoțiilor, ori din cauza presiunii unui public numeros. Scena din viața cotidiană dintre o Julieta depresivă care stă la o bere cu un Romeo imaginar, un pretext pentru o viață echilibrată, ar fi avut la bază suficientă substanță încât să facă din momentul Mihaelei Velicu unul de neuitat.

Andrei Radu l-a readus pe scenă pe Orsino din „A douăsprezecea noapte”, într-un mini-spectacol intitulat „În căutarea muzicii”. Orsino, îndrăgostitul fără leac, este transformat de Andrei Radu într-un personaj snob care își cântă iubirea nemărginită pentru Olivia, plin de afectare și așteptare pentru împlinirea visului său. Aleargă dintr-o parte a scenei în cealaltă, extaziat, cu telefonul în mână, dar nu apucă să-și recite tiradele și nici să-și cucerească stăpâna inimii. Andrei Radu are energie din belșug, are izbucniri de entuziasm pentru ca mai apoi să cadă într-o dulce visare în care ar putea să-l urmeze însuși Cezario.

Andrada Fuscaș a mizat pe un colaj de texte din „Romeo și Julieta”, „Othello”, „Macbeth” și „Cum vă place”, fără a-și trasa însă o linie coerentă care s-o poarte prin hățișul replicilor selectate din cele patru piese. Momentul „ShakespearEA” nu a fost suficient de puternic încât să răzbată dincolo de primele rânduri ale publicului și să pună în evidență calitățile actoricești ale Andradei Fuscaș.

Raluca Radu a fost constantă și perseverentă în parcursul său, de la preselecție și până la momentul din concurs. „Apemantus – De la Nebun la Nebun” este o clipă de izbucnire a unei forțe fizice pe care Raluca Radu și-o exploatează până la ultimul strop. Nu se sfiește să interacționeze cu publicul, să se urce pe masă, pe scaun, să facă tumbe, să danseze lasciv, să provoace și să cucerească prin glasul puternic și stăpân pe replici și prin mișcările acrobatice care demonstrează încă o dată cât de important e să fii conștient de propriile mijloace artistice. Colajul și adaptarea după „Timon din Atena”, „Regele Lear” și „Hamlet” a avut coerență și zvâc, calități care au surescitat publicul, dincolo de prezența de neuitat a Ralucăi Radu.

Dacă Raluca Radu, din punct de vedere tehnic, a avut o interpretare ireproșabilă, Ștefan Pavel a fost cel care a stârnit emoție pe tot parcursul momentului său „Tocilă Melancolicul”. Fără prea multă afectare, a intrat pe scenă asemenea unui trubadur, cu o chitară în mână și cu o valiză în cealaltă pe care scria „prestez servicii artistice”. Așa a început povestea unui cântăreț rătăcit care cântă și recită în fel și chip, numai să ne îndurăm odată de el și să punem masa. Ștefan Pavel are o prezență pe scenă ieșită din comun prin naturalețea și starea de calm pe care le transmite publicului, un fel de voal pe care presară degajat cele șapte vârste ale omului și așteaptă să ne înfiorăm, pentru ca apoi să izbucnim iar în râs. Momentul lui Ștefan Pavel a fost în contrapunct cu cel al Ralucăi Radu și doar coincidența a făcut ca cele mai puternice momente ale serii să se alăture pe ringul în care joacă perfecțiunea tehnică versus emoție.

Maria Panainte a început promițător prin apariția sa androgină, jumătate într-o rochie neagră elegantă, jumătate într-un costum bărbătesc cu pălărie, dansând un tango pasional și continuând cu un joc de mâini obraznice. „Nebunia Geloziei”, colaj din „Comedia Erorilor”, „Othello”, „Cum vă place” și „Cei doi tineri din Verona” ar fi putut fi un moment original și frumos gândit dacă nu s-ar fi transformat într-o tiradă impersonală și s-ar fi exploatat mai mult acea interesantă dualitate de la început, care reprezenta chiar tâlcul și firul coerent din întregul ansamblu.

După o pauză cu măsură acordată de Alex Bogdan, a început „Visul lui Ariel” de la secțiunea grup și așa ne-am petrecut timpul printr-o lume plină de sclipici, de note muzicale ascuțite și blajine și de prezențe malefice…