O fracție și un dicton latin
Cea de-a doua seară din cadrul Galei Tânărului Actor HOP 2020 a culminat prin energie la pătrat, sau chiar la cub, odată cu momentele de grup; două la număr. Împărțite precum școlile de la începutul secolului al XX-lea – după gen – au reușit să demonstreze abordări diametral opuse în ceea ce privește simțul umorului, ceea ce a fost, din start, o premisă de urmărit care cu siguranță nu a dezamăgit prin rezultate.
de Raluca Cîrciumaru
Astfel, „Unu pe doi”, un moment construit de studentele Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Bianca Temneanu și Ana Baciu, a deschis secțiunea grup. Ca Lolek și Bolek în pijamale negre, cele două actrițe au reușit cu brio să construiască un mic fragment de teatru al absurdului dintr-un dialog din piese de puzzle culese din toate colțurile operelor lui Shakespeare.
Și-au fost umbră una celeilalte într-o interpretare omogenă, clădită organic din chimie scenică și umor. Acoperindu-și una ochii și cealaltă gura, au împărțit o voce și o privire, cu același gând, aceeași intenție și în aceeași suflare. Toate acestea păreau să se întâmple cu firescul care nu putea proveni decât dintr-o contropire ciudată, în care cele două îşi devin jumătate una celeilalte.
Stranii, zeflemitoare, cu acel aer liber al vagabondului isteţ care nu are nimic de pierdut, și-au topit gesturile într-un fluid dens; de la statul pe bancă aproape totemic, una în continuarea celeilalte, până la o sârbă amorțită. Nu s-a putut trage linie unde se termina Ana Baciu și unde începea Bianca Temneanu. Cuplul comic a reușit, înainte de toate, performanța de a juca scene comice burlești cu seriozitate copilărească și naivitate de clovn. Astfel, nici chiar gesturile cele mai explicitenu au avut nimic vulgar, dând un contur de sens și secvențelor voit, aparent incoerente.
Pe lângă umorul dozat cu meticulozitate, cele două au reușit să ascundă și sensibilitate în reprezentația lor. În clipa în care Bianca Temneanu a cerut „lumină pentru Iuda”, reflectoarele s-au aprins concomitent în sală, lăsându-le pe cele două actrițe să intre în dialog direct. Astfel, s-a născut o conversație reală, chiar dacă unilaterală, între cele două și cei care le urmăreau.
Concentrarea și precizia Biancăi Temneanu, suprapusă peste candoarea băiețoasă și sinceră a Anei Baciu s-au dovedit a fi ingredientele unui moment dinamic și profund pe alocuri. Momentul lor a însemnat demonstrația unui nou tip de bufon în desfășurarea Galei HOP: cu credință deplină în excentricitatea lor, ca o rugăciune păgână adresată unui broscoi.
Aducând o concluzie serii, secvența „Dictum Meum Pactum”, coordonată de Teodora Velescu, a adus împreună doi absolvenți ai Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” București, Alexandru Ionescu și Alexandru Petcu, și un absolvent al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Robert Iosif. Într-un trio unit și coordonat de la poziția picioarelor până la sensul umorului, cei trei actori au servit publicului o porție consistentă și neobosită de voie bună și energie, înainte de toate.
Intrarea lor pe scenă, cu pantaloni colorați și cravate, ne-a scos din primele momente din convenția de costum de mișcare negru a Galei HOP, o nevorbită înțelegere între majoritatea concurenților. Pe rând, momentul a devenit atât o lecție de latină eronată deliberat, un moment dinamic de conflict, un videoclip de muzică rap, un fragment de clovnerie neortodoxă, un manifest artistic despre prețul artei și epilogul unui musical. Astfel, înghesuite în numai câteva minute, s-au întâmplat atât de multe, din evidenta nevoie a interpreților de a spune ceva.
Și de această dată, se distinge conexiunea dintre parteneri, aceștia devenind atât extensii unul altuia, cât și contrapunct, la nevoie. Entertaineri cu famrec, cei trei au demonstrat dezinvoltură și libertate de creație, transformându-l cu succes pe Shakespeare în textierul unei trupe de hip-hop, folosindu-se de un umor apăsat, dar asumat în totalitate. Astfel, au suplinit ludic orice fel de mișcare de dans complicată, făcând totuși dovada abilităților coregrafice, însoțite de un paradoxal disclaimer: „Nu dansăm.”
Spre deosebire de orice alt moment din cadrul Galei, trio-ul celei de-a doua seri s-a detașat definitiv de presiunea competiției, alunecând cu spontaneitate concentrată spre pura plăcere de a fi pe scenă și spre impulsul infantil-creativ liber şi sincer al tânărului artist. Au vorbit deschis publicului, s-au desfășurat organic și uneori au dat impresia de improvizație bine strunită, ca într-o seară bahică plină de spirit între prieteni buni. Totuși, acestei impresii i-au fost adăugate pe tot parcursul reprezentației straturi consistente de concentrare şi o minge de energie părea a fi pasată de la unul la altul cu dibăcie.
Foto: Andrei Gîndac