Foto Andrei Gîndac

Cui îi este frică de singurătate?
Eliza Ceprăzaru

Tema ediției de anul acesta este SINGURĂTATE – Suportabila singurătate a fiinţei la A.P. Cehov. O temă deloc ușoară, pentru că Cehov nu este un scriitor „ușor”. Lumile scrise de el sunt multe și mari, vaste, redate sistematic și care trebuie descifrate în profund și apoi puțin mai profund.

În aceste zile de preselecții am reușit să stau de vorbă cu câțiva dintre actorii paticipanți, prin foaierul Sălii Mici a TNB sau pe scări, la pauza de țigară. Am discutat singurătatea și cum se resimte: în cadrul Galei Hop și al momentelor din concurs, dar și dincolo – în viața și meseria actorilor.

Un participant mi-a spus că la Cehov singurătatea este garantată. Scrierile lui abundă în personaje singure. Asta e drama cehoviană. Comedia constă în faptul că ele sunt în aparență înconjurate de oameni. Deci provocarea nu constă în a identifica un personaj singur sau singurătatea într-un personaj, ci în asimilarea și asumarea acestui lucru și prezentarea lui în numai cinci minute. Cehov nu este un autor al cărui creație să o reduci cu ușurință la dimensiuni mai mici. Firul logic și firesc al acțiunii se află într-o balanță foarte sensibilă în astfel de transformări.

Mai departe de singurătate așa cum o regăsim la Cehov, am discutat singurătatea actorului pe scenă, având în vedere tocmai natura momentului pe care el trebuie să îl pregătească în concurs. Că îi spunem monodramă, one-man-show, monolog sau solilocviu pare de domeniul detaliului (nu e). Esențial este că actorul este singur pe scenă, se folosește doar de el însuși și de câteva elemente de costum sau recuzită. I-am întrebat dacă acest lucru îi sperie. Mi-au spus că nu. Dar cu siguranță îi provoacă. Este greu, pentru că teatrul se face cu oameni, cu relațiile dintre aceștia. Este muncă în echipă. Să fii singur pe scenă înseamnă că nu ai un partener care să te susțină, alături de care să crești, cu care să dezvolți actul teatral. Este mult mai greu să creezi conflict, să fii în acțiune și în adevăr de unul singur. Unii au susținut că acest format nu este cel mai bun mod de a evalua un actor. Alții au fost de părere că este o cale de a cuantifica talentul: cu cât provocarea este mai mare, cu atât iese mai bine la iveală actorul bun.

Deci la Gala Hop, la secțiunea Individual, actorii sunt singuri pe scenă. Și atunci au fost nevoiți să își caute un partener. L-au găsit, în mod firesc, în public; doar actorul și spectatorul sunt singurele elemente complet organice în teatru. Au dărâmat peretele și, așa, au făcut să fie mai puțin singuri. Cel puțin, au avut un partener de discuții. E dicutabil la nivel de fiecare moment dacă „discuția” a fost eficientă sau actorii au rămas în lumile lui Cehov în care vorbim împreună, spunem diferit și nu ne înțelegem la fel. Căci spectatorul este la rândul lui un interlocutor dificil. El nu te întreabă nimic, dar vrea să înțeleagă totul. Și mai sunt și atâtea tipuri de spectatori câți oameni sunt în sală. De aceea, înainte să se confrunte cu el, actorul are nevoie să cântărească felul în care comunică, mesajul pe care îl transmite și codurile în care o face. Atunci intervine faimosul ochi din exterior. Pentru că după ce că ești singur în scenă și tot singur îți pregătești momentul – text, gând, acțiune etc. –, mai e nevoie să te și evaluezi și să te apreciezi corect. Ori aici intervin chestiuni de percepție și subiectivism.

I-am mai întrebat pe actori dacă ei cred că atunci când reușesc singuri pe scenă este o garanție a faptului că ești bun. Din fericire, au răspuns că nu. Nu este o garanție, dar este un succes. În fond, nu există garanții în teatru. Abia știm să delușim corect ce s-a întâmplat pe scenă înainte să se golească. Nu putem avea pretenția să știm ce poate fi și ce vom putea fi noi, ca oameni și ca artiști.

Important e că am fost cu toții de acord că actoria este un proces continuu, fără garanții, fără rețete. Și că se face cu oameni. Pentru oameni. Din cauza asta, singurătatea poate fi înspăimântătoare. Niciun actor nu vrea să rămână singur. Dar totuși nu le e frică. Pentru că ei lucrează cu fricile.