De la „a fi ȘI a nu fi”, la „a fi FĂRĂ să fii”…

Credit foto: Andrei Gîndac

De la „a fi ȘI a nu fi”, la „a fi FĂRĂ să fii”…

De la Pessoa la … Caragiale … până la Shakespeare

Viața, jucându-–se, procedează cu noi ca un autor care trage sforile personajelor pe care le inventează și le pune în scenă.

Dacă aș mai avea nevoie de vreo confirmare a acestui joc, aș găsi-‐o fără doar și poate în relația mea bio-‐artistică cu Portugalia.

Lumea este o scenă de teatru, a cărei atât geografie cât și istorie se pliază filozofiei Hamletiene: ori suntem ori nu suntem.

Sunt francez de o viață dar m-‐am născut și format în România, țara dramaturgului Caragiale. Întotdeauna am gândit că dacă Hamlet se întreba „a fi SAU a nu fi?”, Caragiale prin piesele și prin personajele sale colorate, cu ale lor „aventuri” ducându-‐ne adesea spre un absurd aproape ionescian, afirma „a fi ȘI a nu fi!”. Cu al său pe cât de minunat pe atât de intraductibil, devenit un arhetip, „curat murdar”.

În traducerea liberă pe care am încercat-‐o, unul din echivalente ar putea fi: absolutamente não absoluto.

S-‐a întâmplat că am dansat în Portugalia, țara nu mai puțin genialului Pessoa, de trei ori și uitându-‐mă înapoi în timp, am impresia că, am fost protagonistul unui scenariu de o stranie teatralitate cu iz poetic.

Prima dată a fost prin anii 1979/80. Cu compania mea franceză „Le Théâtre Chorégraphique de Rennes -‐ Centre National” am încheiat un turneu în America Latină, organizat de Pierre Cardin și călătorind chiar cu „Monsieur Cardin” him-‐self”, așa cum obișnuiam cu toții să-‐i spunem. Ajungeam din Mexico City dis-‐de dimineață și seara dansam deja la Lisabona. Asta înseamnă că eram toți cam „bine” groggy. Tocmai auzisem de povestea teatrului unde urma să dansăm, care arsese pentru a doua oară și care tocmai se redeschisese aproape pentru venirea noastră. Teatrul Dona Maria II. Spectacolul meu, care fusese creat la Espace Cardin / Paris, se deschidea cu un solo lung dintr-‐o piesă numită „Soliloque”. Imaginați-‐vă: sunt singur pe scenă, prins în boldul reflectorului, fantoma incendiului despre care tocmai aflasem mă bântuie pe deasupra oboselii de la drum. Am pe mine un maiou „academic” alb, deci un costum abstract care îmi permite, precum chipul pictat al lui Marcel Marceau, să întruchipez o multitudine de personaje structurate pe un discurs solitar. Și în această stare „a doua” (din ce subconștient? din care sertare ascunse ale memoriei?) îmi apare umbra lui Fernando Pessoa care, precum un dantesc Virgiliu, mă îndrumă prin labirintul personajelor suprarealiste pe care le fac să se perinde în solilochiul meu. Un Ego – demultiplicat.

Cunoșteam bineînțeles povestea abracadabrantă a heteronimilor lui Fernando Pessoa. Heteronimul înțeles (așa cum citisem depre aceasta) ca o modalitate de dispariție a corpului… Dumnezeule mare! Pentru dansatorul care sunt!

Atunci, acolo, pentru prima oară în Lisabona lui Pessoa, am trăit o experiență senzorială (si nu numai!) extraordinară și foarte nouă pentru mine. De neuitat. Nu știu cum am dansat, nici nu știu dacă am dansat, dacă am fost sau nu, dacă am fost acolo sau nu acolo, în altă parte… (a fi sau a nu fi?! …) dar nu m-‐am dezmeticit decât la aplauze.

Îmi place să cred că acest prim contact cu publicul portughez a fost sub semnul lui Fernando Pessoa, o persoană ieșită total din comun, care, re-‐inventându-‐se fără încetare, s-‐a considerat întotdeauna ca fiind un actor „amăgitor” („fingidor”), mereu altul, din al său propriu, poetic și dureros univers „plural”.

Iar acum ajung la a doua mea întâlnire cu publicul portughez când, de data asta, împreună cu „Gigi Caciuleanu Romania Dance Company” (la invitația Institutului Român din Portugalia în colaborare cu Fundația Art Production) prezint una dintre piesele mele coregrafice, pentru care m-‐am inspirat din integralitatea teatrului și în general a lumii lui Caragiale pe care am creat-‐o, inițial la Teatrul Național din București. Realizată, la sugestia maestrului Ion Caramitru, „pe limba mea”. Multitudinea personajele caragielești coabitând într-‐o singură piesă. A noastră. Pe scurt, o readucere a pluralului la singular.

Piesa mea se numește „D’ale noastre” – de netradus!, ca și (din foarte păcate!) multe din textele lui Caragiale -‐ din care cauză am rebotezat-‐o pentru turneele în afara României cu concretul și zgomotosul titlu: „Ta-‐Ra-‐Ta-‐Tam”.

Atât Pentru Caragiale cât și pentru Pessoa, numele personajelor inventate aveau (și continuă să aibă) o tot atât de mare importanță cât înseși pesonajele. Ba mai mult: fără aceste nume inventate cu sudoarea frunții și cu stoarcere de creieri, nu cred că acestea ar fi văzut lumina zilei…

Caragiale, se pare, nu începea o piesă sau o schiță până nu găsea numele personajelor.

Și nici nu vreau să-‐mi imaginez durerea cu care se desprindeau, de a sa persoană, heteronimele lui Pessoa… Dacă acesta se dez-‐încarnează spre a nu mai fi el însuși, ci foarte adesea un ALTUL, personajele lui Caragiale se întrupează în mod nebunesc-‐ savant, întru percepția tuturor simțurilor, devenind nu numai carne dar și culoare.

În ceeace mă privește, consider că, dacă „românul” Caragiale scrie în relief, vărul său întru latinitate, portughezul Pessoa o face în alb și negru, sau mai bine zis în acele nuanțe de sepia ale fotografiilor pline de dureroasă nostalgie… Curios mi se pare faptul că acel „Saudade” portughez se traduce în română prin „Dor”, ceeace la rândul său, în portugheză înseamnă „Durere”… Un lanț al slăbiciunilor?…

Imaginați-‐vă două oglinzi paralele. Precum cele de pe pereții opuși ale anumitor ascensoare. Dacă vă poziționați între oglinzi vă veți vedea multiplicați la infinit atât într-‐ o parte cât și în cealaltă…

I-‐am imaginat, rând pe rând, pe Caragiale și Pessoa, în această postură. Probabil că dacă amândoi ar vedea acele imagini la infinit, diferența ar fi că în cazul lui Caragiale privirea i s-‐ar duce în afara cabinei, către toate personajele sale, în timp ce în cazul lui Pessoa ar fi invers: toate privirile heteronimilor s-‐ar concentra asupra lui.

A treia oară când am dansat la Lisabona, în același minunat teatru „D. Maria II” a fost tot cu „Gigi Caciuleanu Romania Dance Company”, o piesă inspirată de data aceasta din piesele și personajele lui Shakespeare. Titlul piesei: „Folía, Shakespeare & Co”.

Și uite așa, prin aceste turnee și spectacole, mi-‐a fost dat, de la Pessoa la Caragiale, să-‐i fac până la urmă cu ochiul (parcă nici nu s-‐ar fi putut altfel!) și demiurgului Shakespeare. Un omagiu care sunt convins că i-‐ar fi încântat la fel de mult și pe cei doi mari maeștri: Ion Luca Caragiale și Fernando Pessoa.

Jocul vieții urmând, pentru acest episod, o logică demnă de invenția poetică a unui dramaturg, prin înșiruirea: Pessoa … Caragiale … Shakespeare …

De la: „a fi ȘI a nu fi” la: „a fi, FĂRĂ să fii… până la întrebarea : A fi SAU a nu fi?!

Dacă surâsul lui Pessoa este melancolic / gânditor, cel al lui Caragiale este nemilos de malițios.

În doi, ar forma chipul unui perfect bufon shakespearean.

(Gigi Căciuleanu, Paris, 21.06.2020)

Articol apărut în revista “Teatrul Azi”