Tinerețea și neliniștea actorului
de Eliza Ceprăzaru

Gala tânărului actor HOP se întâmplă cu și pentru proaspăt absolvenții specializărilor de Actorie ale facultăților din țară. Iar „proaspăt” se referă la perioada de cinci ani după absolvire în care ei sunt eligibili pentru participare. Ceea ce nu înseamnă că cinci ani durează tinerețea actorului. Aceasta este strict dependentă de parcursul fiecăruia. Este vorba de un parcurs dificil, pentru că nu e un secret, nici un subiect tabu faptul că să fii tânăr actor în România aduce cu sine o serie de provocări, dileme și întrebări – unele își găsesc răspuns, altele nu; majoritatea nasc alte întrebări.

Mai mult decât o etalare a tinerelor talente din ale actoriei, Gala HOP se vrea a fi un punct de lansare. Nu numai pentru câștigători, ci pentru fiecare participant. Pentru că tinerii actori nu au nevoie doar de premii, întâlniri și workshop-uri, ci au nevoie ca aceste lucruri să îi ajute în demersul lor de a-și construi și dezvolta cariera, cu sau fără faimă, dar direct proporțional cu ambițiile și viziunea fiecăruia.

În cadrul evenimentului s-a discutat despre faptul că între sistemul de formare profesională a actorilor și cadrul de activare a meseriei există o disproporționalitate. Sunt mulți absolvenți și nu sunt neapărat toți actori buni. Am putea acuza școlile: odată că nu fac o selecție mai riguroasă la admiteri, și a doua oară că nu sunt cinstite cu studenții care nu au parcursul potrivit – dacă nu să le spună că nu sunt potriviți pentru meserie, să își adapteze pedagogia pe fiecare caz particular; dar nu este timp, iar studenții sunt mulți. Oricum, pe fondul contextului național, ele oferă ideea conform căreia este nevoie de toți acești absolvenți. Dacă privim piața de muncă din perspectivă matematică, putem trage concluzia că nu este nevoie. Însă marele avantaj care îi salvează pe actori e că teatrul este artă. Iar artiștii sunt genul de oameni pe care îi scoți pe ușă și intră pe geam. Arta, oricât ar încerca secolul XXI să o încadreze în structuri, legi și procedee, are loc doar atunci când e liberă, iar un artist își va găsi locul și timpul de creație. Un actor care vrea într-adevăr să joace își va găsi la un moment dat scena.

Așadar, unii consideră că numărul foarte mare de actori la momentul actual este o criză. Dacă e așa, vestea proastă este că asta e o problemă. Vestea bună e că problemele generează idei și soluții. Pe de-o parte, circulă tot mai mult ideea conform căreia viitorul stă în teatre de proiecte, și nu de repertoriu: să existe un grad mult mai mare de circulație a actorilor și mai multe oportunități pentru fiecare să joace. Desigur, problema este nuanțată și trebuie elaborată o strategie exclusiv favorabilă sistemului teatral, care să nu dezavantajeze nici un actor dintr-o poziție sau alta, indiferent de vârstă și de vechimea în meserie.

O a doua soluție care să combată discrepanța dintre școală și piața de muncă este domeniul independent – deloc o noutate în teatrul românesc. Tinerii trebuie să îndrăznească mai mult să își ia singuri ceea ce statul nu le poate oferi. Există și tineri absolvenți de regie sau management cultural care nu lucrează în teatre de stat. Coregraf, scenograf, dramaturg, luminist, sunetist etc. – echipa poate fi alcătuită dacă se creează cadrul în care să funcționeze. E nevoie de inițiativă și curaj, dar mai întâi de toate, de viziune. Apoi mai e nevoie, inevitabil, de fonduri. Ideea trebuie să prindă formă și la modul material. Iar artiștii, nu-i așa, sunt și ei oameni, mănâncă și plătesc taxe. În plus, fără sprijin financiar corespunzător, o producție riscă să fie spectacolul propriei sărăcii. Actoria primează, bineînțeles, dar sunt elemente tehnice și estetice care nu pot și nici nu trebuie să lipsească. Se poate și fără costuri mari, însă în acest caz, austeritatea trebuie să nască ingeniozitate și idei. Dar ideea, mai mult decât o consecință la o stare (lucru valabil, de altfel) trebuie să fie o cauză. Trebuie să apară cu scop și credință și să fie susținută până la capăt, cu efecte.

După cum anul acesta a fost ediția aniversară a 20 de ani de Gala HOP, a avut loc loc și o defilare de nume a celor care au câștigat de-a lungul anilor sau doar au participat, iar astăzi au o carieră fulminantă în teatre importante din țară, dar și în cinematografie. Că această Gală este un punct de lansare nu contestă nimeni. Dar ideea principală este: de ce este nevoie ca un actor tânăr să capete siguranța meseriei? (A meseriei, nu a artei, căci asta e o discuție într-un cu totul alt plan.)

De-a lungul celor patru zile cât a durat Gala, am avut șansa să stau de vorbă cu câțiva oameni care activează în domeniu, dintr-o poziție sau alta, dar și cu participanții. Pentru că, până la urmă, despre ei, tinerii actori este vorba. Viitorul lor face principalul subiect de discuție. Am vrut să aflu ce înseamnă să fii actor tânăr în România și când se termină tinerețea și am împărtășit păreri despre ce poate face el pentru a reuși să joace, să o facă bine și să fie recunoscut pentru asta.

 Alexandru Voicu este câștigătorul marelui premiu „Ștefan Iordache” al Galei tânărului actor HOP 2016, pe lângă premiul „1/10 pentru FILM la TIFF”. Are deja o nominalizare la premiul pentru Debut din cadrul Galei premiilor UNITER din 2016 și colaborări cu oameni importanți din teatrul românesc. Anul acesta s-a întors la Gala HOP în calitate de jurat. Dar, la doar 24 de ani, încă face parte din generația tânără de actori.

L-am întrebat de ce el este acolo și alții nu. Pentru că nu cred că este vorba doar de talent. Pe cât este de important, pe atât este de greu de cuantificat. Mi-a spus că a avut noroc. E vorba de șansă, desigur, dar șansa și-a făcut-o singur. Pentru că nu a așteptat să primească. Încă din facultate a simțit că trebuie să facă ceva, să joace cât mai mult pentru a deveni cât mai bun. Împreună cu doi colegi au făcut un spectacol și l-au jucat la Green Hours. Au urmat alte spectacole, iar apoi oportunități și colaborări cu diverși oameni de teatru. A profitat de fiecare șansă primită și și-a făcut treaba cât de bine a putut.

„Nu știu dacă e bine sau rău să fii tânăr actor în România. Eu sunt tânăr actor și acum îmi fac meseria cât pot de bine. Pentru că fiecare se definește pe sine. Nu știu cum mă privește lumea, dar eu știu că trebuie să îmi fac treaba. Și mai știu unde vreau să ajung. Fiecare lucrează cum e mai bine pentru el. Nu aș vrea să zic că este o scurtătură. Există scurtături, dar cred că te păcălești pe tine însuți. Eu încerc să nu mai fac asta.”

Din punctul lui de vedere, tinerețea actorului este direct proporțională cu experiența meseriei. Probabil că maturitatea apare atunci când dobândești o serie de tehnici și un set de experiențe pe care le lucrezi. „Nu cred că actoria se învață. Nu este ceva prestabilit sau un punct în care trebuie să ajungi. Cred mai mult în ideea de creație decât în cea de învățare, în căutare personală și căutare prin exercițiu decât în căutarea prin informație. Pentru că meseria asta o faci tu cu tine însuți. Îți aparține. Iar căutarea este doar a ta. Și nu se termină niciodată. Iar dacă o faci cu toată credința și o faci pentru tine, nu are cum să treacă neobservată. Nimeni nu-ți poate lua ceea ce ai tu, fiindcă tu ești în felul tău special. Și nimeni nu îți poate lua asta.”

Regizorul Alexandru Dabija a fost și el alături de participanți la Gală. A susținut un workshop, a stat de vorbă cu ei, i-a cunoscut și i-a ascultat. El este regizor, nu face managementul teatrelor sau al școlilor, dar este, evident, preocupat de mediul teatral din România și înțelege problemele actuale ale tinerei generații. Din punctul lui de vedere, problema începe când ești educat într-un stil egalitarist. Dar, oricât de neplăcut este, în teatru există un soi de darwinism. Asta este natura meseriei.

Ritmul teatrelor, al producțiilor, al stagiunilor, este unul foarte alert. Iar acest lucru aduce cu sine o marjă prea mare de eroare în ceea ce privește adevăratul talent. Castingurile sunt defilări de momente artistice. Pentru el, cel mai important lucru e să cunoști într-adevăr omul. Să poți să ajungi să crezi că știi cine e și ce poate ca actor. Însă este prea puțin timp pentru asta. Nu crede că există criterii pentru a stabili cine e mai bun. Meseria asta este una competitivă și așa a fost dintotdeauna. Actorul are nevoie de îndrăzneală pentru a reuși. Dar se lucrează cu psihologia și cu sufletul omului; există un element de fragilitate ce trebuie ocrotit. Materialul uman din care este alcătuită această meserie trebuie să rămână sensibil, veșnic deschis. Pe de altă parte, e nevoie de un soi de nepăsare cruntă ca să poți lupta cu șansa, să continui să te zbați pentru reușită și să nu te afecteze personal. Dar ce se întâmplă cu cei care nu îndrăznesc, cu cei fragili? Cât timp sistemul nu este de partea lor, trebuie să învețe să lupte, să se afirme, să aibă curajul să facă lucruri prin care să se demonstreze. Să nu aștepte să le spună cineva că sunt buni înainte de a le-o spune ei lor.

 Daniel Chirilă a participat la Gala HOP pentru a-i ajuta pe concurenți cu repetiţiile şi regia spectacolelor de început și final. El este actor la bază, dar din ce în ce mai mult scrie texte și le montează împreună cu colegii de la Frilensăr. A început să facă teatru independent pentru că încă din facultate nu a avut sentimentul unui sistem bine stabilit în care să funcționeze. În lipsa acestuia, a învățat de la colegi. Așa și-a dezvoltat și credința că teatrul se face într-o comunitate în care lumea se cunoaște și se înțelege. Acum lucrează cu o echipă de actori tineri, cu vârste cuprinse între 20 și 30 de ani și pune foarte mult accent pe disponibilitatea fiecăruia de a fi deschis și a-l asculta pe cel de lângă sine.

Oamenilor care spun că teatrul independent e un fel de sinonim pentru cuvântul șomaj, Daniel le demonstrează contrariul. Nu numai că face teatru în mod regulat, dar are în asta și o sursă semnificativă de venit. „Pentru mine contează mai mult independența artistică. Să nu depind de un profil și să am libertatea gândirii. Iar această independență e mai importantă decât aspectul financiar, referitor la sursa fondurilor pentru proiecte.”

Din punctul lui de vedere, maturitatea în meserie începe atunci când simți că ai învățat multe și începi să le repeți. Dar mai important decât atât, începi să lupți împotriva acestor lucruri, să le respingi și să le negi. Intervine și înțelepciunea atunci când ești conștient că poți face un lucru și îl poți face foarte bine, dar alegi să mai cauți și alte moduri de a-l face.

Pe tinerii actori care vor să facă teatru și simt că nu au unde el îi îndeamnă să își facă propriile proiecte, să nu aștepte să primească roluri. Să îndrăznească să își înființeze un ONG. Astfel învață și management cultural, atât de puțin prezent în școală. Managementul e un element cheie în buna funcționare a unei trupe, fie ea independentă sau de stat. Dar e cu părere de rău observația că actorii sunt nevoiți să își facă singuri managementul, pe când ar trebui să se axeze pe meseria și pe arta lor. Dacă sunt foarte mulți actori în țară, managerii culturali se dovedesc a fi insuficienți.

Pentru că Gala HOP este prilejul ideal de întâlniri teatrale, Ciprian Nicula a fost și el acolo. Nu a fost în concurs, nu a ajuns la preselecții. Dar îl interesează Gala și tot ce se întâmplă; vine să vadă oameni făcând lucruri pe care el nu poate să le facă sau le-ar face mult mai greu. Consideră că este un fel de a învăța.

Are doar 25 de ani, este actor al Teatrului Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti și are deja două nominalizări UNITER – secțiunea Debut în 2015 și secțiunea Cel mai bun actor în rol principal în 2017. A avut noroc, spune el. Dar, desigur, crede în talent și foarte mult în căutare. „Cred că există ceva în fiecare om. Se simte. La fel și dorința. E important să îți dorești foarte tare, dar să și acționezi. Dorința și munca trebuie să meargă pas la pas. Talentul nu e suficient dacă nu îl îngrijești prin muncă și prin exercițiu. Poate să funcționeze cât timp ești tânăr și entuziast, dar când începi să pierzi din avânt te salvează munca și lucrurile pe care le-ai învățat. Talentul funcționează numai când îl stimulezi și, în definitiv, nu te poți baza numai pe el.”

La fel ca la Gala HOP, consideră că în această meserie „câștigă” cel care muncește foarte mult și își dorește foarte tare. Dar nu îi place competiția dintre actori. Teatrul se face în colaborare, pentru că se lucrează cu energii fragile. „Actorii nu se pot urî pentru ca mai apoi să se iubească pe scenă cu stângăcie”. Din punctul lui de vedere concurența e întotdeauna, dar absolut întotdeauna cu sine. „Eu pot să fiu cel mai bun doar dacă îmi depășesc mie nivelul la care eram înainte.”

În încheiere, voi lăsa mai jos câteva reflectări ale participanților la gală. Ei își privesc cariera cu optimism și curaj. Actorul tânăr e matur, conștientizează lumea în care trăiește și se conștientizează pe sine. Mai departe, ajungem din nou la vorba lui A.P Cehov: „Trebuie să muncim!”

Cosmin Stănilă (Premiul publicului pentru Cel mai bun actor; actor în De ce, Anton Pavlovici Cehov?, laureat cu Premiul „Cornel Todea” – Premiul pentru cea mai bună trupă de actori și Premiul publicului pentru Cea mai bună trupă de actori): „Sunt tânăr actor și mă simt bine. Dar nu cred că a te simți bine exclude frica. Sunt entuziasmat, mă bucur, vreau să fac. În ceea ce privește competiția, o înțeleg, dar nu cred că e reală. Pentru că suntem oameni care vor lucruri diferite. Nu suntem la fel. Doi actori nu pot face aceleași lucruri. Sunt de acord că trebuie să îți faci șansa, să te zbați, dar mai mult decât cu tupeu, cu dispoziție și bunăvoință. Trebuie să încerci, să înduri și să ai răbdare, chiar dacă nu joci. Nu vreau să îmi imaginez scenariul în care încerci la nesfârșit și nu reușești. Nu mi se pare posibil.”

Adrian Dima: „Să fii tânăr actor este o luptă constantă, dar în același timp un lucru frumos. E greu, dar suntem obișnuiți cu asta pentru că ne-am născut în sistemul ăsta. Nu e ca și cum am cunoscut și un alt fel de a sta lucrurile. Și nici nu e chiar atât de grav. Știm că trebuie să muncim, și poate asta ne face mai buni. Nu neapărat mai buni decât cei dinaintea noastră, dar mai buni decât noi înșine.”

Alexandru Cătănoiu: „Nu cred că e corect când se spune că generațiile noi nu sunt la fel de bune. Poate creștem puțin mai greu, pentru că nu avem loc să ne desfășurăm cu toții. Dar învățăm. Oricum, din punctul meu de vedere, nu există luptă între generații. Există roluri pentru toate vârstele. Problema este că se cere experiență, iar nouă ne e mai greu să o căpătăm. Nu cred nici că există rețetă pentru succes. Cred în alegere. Cred că orice decizie îți schimbă traseul, așa că trebuie să iei o decizie și să ți-o asumi. În fond, și lipsa de alegere e tot o alegere.”

Mihai Florian Nițu (Premiul pentru cel mai bun actor, secțiunea individual și Premiul pentru prestanţă şi rostire scenică – oferit de actriţa Dorina Lazăr): „Cred că succesul în această meserie ține de tine. Șansa contează, dar cred că poți să îți influențezi puțin norocul. Nu poți să fii pasiv și să aștepți să vină. Și mai cred că deocamdată este o criză în teatre. Dar în general perioadele de crize sunt timpi buni de creație. Însă trebuie să lucrăm împreună, căci singur e mai greu. Cred că avem foarte mult de lucru cu noi înșine. Generația noastră, pe cât e de întreagă și de sănătoasă, pe atât de multe lucruri are de rezolvat – lucruri personale.”

Paul Radu: „În meseria asta șansa joacă un rol foarte mare. Dar până la urmă e o alegere pe care o facem și trebuie să o trăim. E o meserie cu un risc pe care ți-l asumi. Mă enervează că tot timpul când e vorba de tineri actori și viitor, invariabil se ajunge la un discurs de văicăreală. E ca și cum încerci să ascunzi mizeria sub preș. Lucrurile astea există, asta e situația, trebuie să ne asumăm.”

Ștefan Craiu: „Privesc viitorul cu bucurie. Văd un viitor bun, nu văd nimic rău ce s-ar putea petrece. Știu că sunt etape până devii mai bun și faci lucruri mai mari. Aștept să trec peste etapele astea și sper că ceva se va concretiza și voi lucra cât mai mult. Eu am absolvit Artele spectacolului (păpuşi-marionete), dar până la urmă, teatrul e de un singur fel. Actori sunt mai mulți. Fie că e teatru documentar, de păpuși, animație sau performance, cu toții îndeplinim funcțiile meseriei. Dar ține de fiecare cât de mult muncește și cât își dorește să învețe, să se descopere.”

Cosmina Olariu (Premiul „Ştefan Iordache” – Marele Premiu al Galei Tânărului Actor HOP și Premiul Vox Maris): „Cred că e o dovadă de curaj să faci meseria asta. Astăzi e mult mai greu să găsești siguranța meseriei. Să reușești să îți asumi cumva drumul. Și credința e o formă de curaj. Curajul de a crede în tine, în ceea ce poți. E o nebunie și ai putea să zici că e și un soi de narcisism. Cel mai important e să te concentrezi pe lucrul tău cu tine. Să te îmbunătățești de la zi la zi și să descoperi lucruri noi. Fiind o meserie în care lucrezi cu sufletul și pui totul de la tine, există tendința de a lua lucrurile personal și de a crede că undeva e vina ta. Dar nu ai timp fizic să stai să te gânești la fiecare casting pe care nu îl iei. Trebuie să mergi mai departe. Nu ajută să te concentrezi pe asta. Trebuie să fii prezent în viața ta, să muncești, să te antrenezi. Talentul, dacă există, e o abilitate pe care trebuie să o exersezi în timp. Actoria e un mod de a fi și un mod de a gândi. E vorba că la sfârșitul zilei vrei să pui capul pe pernă și să îți spui că te bucuri că ești aici și că ai ales o meserie cu sufletul. Pentru că e o meserie personală.”