ULTIMA ZI DE PRESELECȚII LA GALA HOP 2016. CÂTEVA CONCLUZII

de Andrei Crăciun

S-au terminat preselecțiile la Gala HOP din acest an. Juriul (Lia Bugnar, Mihai Constantin, Bobi Pricop, Andrea Gavriliu, Ada Milea) are ultimul cuvânt. Pentru tinerii noștri actori urmează în zilele următoare un workshop cu Ada Milea, Andrea Gavriliu și Horia Suru.

Iar la începutul toamnei, Gala! Nu mai e mult și se va afla cine va merge la Costinești, veți afla, nu vă temeți. În acest text însă va fi vorba despre altceva – concluziile.

Tema de anul acesta („NE-BUN PENTRU ACEASTĂ LUME”) le-a propus tinerilor actori o întâlnire cu William Shakespeare, la patru sute de ani de la moartea dramaturgului. Această întâlnire a avut și nu a avut loc.

E greu, e foarte greu să joci Shakespeare. Sunt școli de actorie care te învață – o viață – una ca asta. Sunt, dar nu în România. Se joacă mult Shakespeare și la noi – cum să nu se joace? –, dar joacă și actorii noștri cum se pricep. Din talent, din dăruire, din pasiune. Nu e însă de-ajuns. Pe scurt: a fost o temă foarte complicată pentru tinerii actori, iar asta s-a văzut. Ca spectator o simțeai teribil. Tinerii noștri actori nu sunt învățați, chiar nu sunt, să aibă o întâlnire atât de importantă. 

Apoi, cei mai mulți și-au pregătit numerele singuri. Pare un diagnostic valabil pentru o generație. Mai mult, foarte mulți nu au acordat nici mult timp pregătirii Galei. Tinerii aceștia sunt deja foarte grăbiți. Cuvântul „tihnă” nu s-a auzit în Sala Mică a Naționalului din București. Au fost tineri care s-au pregătit o săptămână sau cinci zile sau trei zile sau azi-noapte, ba chiar cu cinci minute înainte să intre în scenă.

Vești bune? Talentul, talentul pur, dublat de o ambiție feroce. Școlile românești de teatru – de la Iași, de la Cluj, de la București, din toată țara asta – nu duc deloc lipsă de tineri foarte, foarte talentați. O altă caracteristică de generație pare asta: își propun să facă foarte mult (fără să aibă, în bagaj, trusele necesare unor exerciții de o asemenea complexitate). Așadar, o superficialitate în muncă, dublată de o dorință foarte mare de a realiza lucruri mari. E un paradox pe care anii care vor urma îl vor lămuri.

Textul, pretextul, curajul drumurilor care nu se cunosc

O altă concluzie: căderea textului. Texul lui Shakespeare a părut – așa cum just a constatat și Mihai Constantin – doar un pretext. Tinerii au simțit o nevoie atroce de a turna textul dramaturgului în forme noi de expresie (fie că au vorbit într-o găleată, ilustrând tema oglindirii nebuniei, fie că și-au pus zgarda de gât și au mușcat dintr-un os, și tot așa), dovedind un apetit teribil pentru performance. Au existat mari căutări, și asta e, de asemenea, foarte bine. Pare că urmează o generație care nu va merge pe drumurile cunoscute.

Și mai e ceva: numărul extrem de redus de tineri care au deja un serviciu (am reținut, de exemplu, numele Ralucăi Marina Radu, care colaborează, de pildă, cu Teatrul din Turda, a făcut opt ani de înot și avea mișcările). Iar participanți la preselecții au tot fost! Semn că Gala chiar e o trambulină. Nu sunt doar vorbe în vânt.

Au fost – în ziua a treia – și momente care m-au înduioșat. Am văzut multe lacrimi (mai multe decât în prima zi!), juriul părea, de asemenea, că și-a fixat bine standardele exigențelor (s-a auzit, des, îndemnul la mai multă pregătire și la o prezentare mai bună la anul). Am reținut numele Roxanei Neagu, care avea emoții cumplite – de mult nu am mai văzut mâinile unui actor să tremure așa. M-a tulburat. Roxana absolvise la păpuși-marionete, a vrut să iasă din zona asta, și a intrat în scenă ca un cântăreț de hip-hop, salutându-i pe toți membrii juriului, care erau pe zonă, apoi s-a pierdut în încercări complet dezarticulate de a prezenta o viziune.

Un tânăr actor deloc lipsit de calități – George Sfetcu – a sărit îndelung coarda înainte să se arate artistic. Juriul a considerat că profesionalismul i-a cam lipsit, iar băiatul, până la urmă, a fost nevoit să admită că ideea cu coarda i-a venit cu cinci minute înainte să urce scena și că a cam improvizat. El a fost, însă, foarte apreciat de public. Prieteni, colegi – publicul n-a lipsit.

Și a mai fost și George Cocos, absolvent în 2012, la Iași, care joacă și el – e colaborator al Teatrului Luceafărul. Cocoș, de asemenea deloc lipsit de calități, s-a dedat cu voluptate gag-ului, având o poftă nebună de poantă. S-a râs, dar s-a râs la poante ușoare.

Și a mai fost și Oana Marin – absolventă de la Sibiu. Doar douăzeci și doi de ani. A rămas la bustul gol, acoperit, totuși, de o cruce din leucoplast sau ceva care semăna bine cu leucoplastul negru. A interpretat foarte frumos, dovedind că vocea îi este un redutabil atu. De asemenea, a pus suflet. S-a apreciat. Spicuiesc din notițe: Oana are cinci cercei în urechea stângă și pare mult mai matură. De urmărit.

Despre frumusețe, un nas de clown, amurg și vârstă

Și a mai fost și Bianca Pintea, absolventă la Cluj în urmă cu doi ani. O fată de o frumusețe incontestabilă. A oferit un show încărcat de senzualitate, dar până la urmă nici juriul, nici ea nu au fost mulțumiți de ce a ieșit. În context, Mihai Constantin medita că, uite, frumusețea asta creează oamenilor mari așteptări. Nu e așa? Așteptăm de la oamenii frumoși ceva, întotdeauna așteptăm ceva, uneori prea mult. Căci în limitele acestor preselecții, ce a jucat Bianca nu a fost rău, chiar n-a fost.

Și a mai fost și Ana-Maria Pop, tot de la Cluj (a terminat facultatea anul trecut). La ediția precedentă a Galei HOP a reținut multă atenție cu un număr da-da extrem de tonic. Acum, Ana-Maria a fost pur și simplu copleșită de emoții și a terminat cu ochii în lacrimi. După ce a ascultat obiecțiile juriului, i-am oferit un nas de clown, roșu, dintr-un fel de burete, care nu știu cum ajunsese la mine.

S-a jucat din nou până târziu înspre amurg, apoi juriul s-a retras să delibereze. Am plecat acasă traversând un oraș amorțit, pe jumătate deja în vacanță. Și am tot mers așa, gândindu-mă la tot entuziasmul, la toate așteptările și la toate deziluziile și la toate succesele care vor urma pentru tinerii pe care i-am văzut zilele astea. 

Aproape am reușit să uit cât sunt de bătrân. Mâine împlinesc treizeci și trei de ani.

Foto: Adi Bulboacă