INFINITUL DIN VISE

Un acordeon vechi. Un mănunchi de ursuleţi de pluş. Un scăunel stâlcit, cu vopseaua scorojită. Peruci roz, de clovn. Recuzită… studenţească. Şi şoapte… da, da, şoapte alunecând pe holul Sălii Micia Teatrului Naţional Bucureşti… «Vă rugăm păstraţi liniştea! – Se joacă!!! – Tinerii actori sunt pe scenă!» Suntem la preselecţiile Galei HOP2018. Aşteptările sunt mari pentru fiecare dintre ei.

Dincolo de contextul competiţional, HOPconstruieşte contexte de solidaritate, în care se deapănă, pe repede înainte, un conţinut extrem de personal: istorii… de viaţă, de scenă şi …vise, multe VISE. În culise, printre emoţii, temeri şi speranţe, nerăbdare şi orgolii adunate laolaltă, se naşte, fragil, solidaritatea. Vezi tineri actori care acţionează împreună, în spiritul unei dinamici de grup ale cărui reguli şi ierarhii se nasc ad hoc, şi se confirmă în sală, când „oponentul” este validat prin aplauze şi ovaţii. Se simte în aer zbaterea, dar şi determinarea aproape de îndârjire, trăirile condensate, energia distilată a emoţiilor devenită aproape palpabilă… Ajunşi pe scenă, tinerii actori deşertă texte, stări, strigăte, şoapte şi… EMOŢIE. Printre ele, se strecoară adesea întrebări pirandeliene fundamentale pentru teatru, una dintre ele fiind «Ce e o scenă?». Şi tot ei răspund, la unison, ca o lecţie învăţată şi răsînvăţată iar şi iar, pe care ajungi să o cunoşti în aspectele ei cele mai profunde, – «Un loc unde se joacă de-a serioaselea!». În lungul drum spre profesionalizare, tânărul actor încearcă să demonstreze tehnica acumulată în şcoală, metodele, structura; iar aici, la preselecţiile Galei HOP, căutările sale sunt prezentate şi şlefuite într-o formă care încearcă să convingă. E important să fie văzuţi!

Despre frământările şi aşteptările lor, despre curajul de a răspunde PREZENT(la probabil, cea mai importantă întâlnire a lor de până acum cu şansa, cu ei înşişi, şi nu numai), am vorbit cu două dintre actriţele concurente prezente laGalăAna-Maria Pop, absolventă a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, promoţia 2015, şiAda Dumitru, absolventă a Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale” din Bucureşti, promoţia 2017. Două tinere actriţe, două promoţii diferite, exponente a două şcoli de teatru, cu pedagogii diferite, care aparţin aceleiaşi generaţii.

Iolanda Belbe: Ana-Maria, ai participat la mai multe ediţii ale Galei HOP. Ce ai simţit că aduce  nou această ediţie?

Ana-Maria Pop: Am simţit că anul acesta colegii mei sunt mai pregătiţi ca în alţi ani. Probabil şi tema a oferit o libertate mai mare, lumea a jucat mai mult. Implicarea este mai mare, mi se pare că fiecare a adus mai mult din el şi asta e o bucurie. Mă bucur că generaţia noastră are mai mult curaj.

I.B.: Care sunt aşteptările tale vizavi de preselecţii?

A.M.P: Cumva eu mi-am atins scopul pe care l-am avut. Am vrut să-mi schimb mentalitatea în ceea ce priveşte un concurs. Până acum veneam să dovedesc, să fiu plăcută, să câştig, să mulţumesc pe toată lumea. Acum sunt bucuroasă că pot fi acolo şi pot oferi exact ceea ce am reuşit să pregătesc. Asta sunt, asta am adus.

Ada Dumitru: Eu îmi doresc cumva să lucrez cu colegii mei de generaţie şi din alte generaţii şi să formăm o putere, pentru că e important să ne înţelegem şi să creăm împreună, mai ales în contextul actual. Aceasta e aşteptarea mea – să fie unitate şi să creez împreună cu ei.

I.B.: Ediţia din acest an este dedicată ludicului lui Pirandello („Eu şi personajul”).  Mulţi tineri actori au ales să nu mai participe datorită acestei teme. Voi cum aţi privit această provocare?

A.D.:Se pare o temă foarte grea şi complexă şi nu ştii cum s-o iei, dar în acelaşi timp îţi oferă o libertate foarte mare să te joci. Dacă cu adevărat intri în esenţa a ceea ce a scris Pirandello, poţi să mergi în universuri total feerice şi frumoase şi să îţi spui şi propriile adevăruri. Îţi dă libertatea ca tu, ca şi actor, să spui un mesaj, să spui ce ai de zis prin intermediul momentului pe care îl pregăteşti.

I.B.: Juriul a fost format din actorii Andreea Bibiri şi Şerban Pavlu, precum şi regizorii Andreea şi Andrei Grosu. Cum aţi colaborat ?

A.M.P: Au fost foarte deschişi, oneşti, foarte aproape de noi, şi discuţiile de după au fost minunate, cu adevărat valabile. Ei nu aşteptau artificii, nu să vadă scălâmbăieli, dat din mâini şi picioare în şapte direcţii.

A.D.:  Da, vor adevăr scenic şi de asta e vorba, de fapt, în meseria noastră!

I.B.: Ai simţit o oarecare presiune având în vedere că în public sunt colegii tăi?

A.M.P: Nu, din contră, atunci ştie fiecare cum e travaliul prin care treci în momentul respectiv şi au o oarecare înţelegere din partea lor.

A.D.:  Juriul se vedea că te ascultă şi că îţi acceptă propunerile şi “merg” pe ceea ce faci. Cât despre faptul că în public erau colegi, acest lucru e cu dus şi întors în acelaşi timp, pentru că în meseria noastră sunt foarte multe răutăţi şi foarte multe orgolii. Dar, dacă te concentrezi pe partea bună a lucrurilor, poţi trece peste.

I.B.: Cum te-ai pregătit pentru azi, cum ţi-ai ales textul? De ce acesta şi nu altul?

A.D.: Eu chiar am muncit, am auzit colegi care au spus că s-au pregătit în trei zile, dar eu nu. Cam de o lună şi jumătate m-am apucat să citesc. Cel mai mult mi-a luat să îmi încropesc momentul ca  structura lui să fie logică şi să-mi găsesc şi mesajul meu. Nu m-a ajutat nimeni. Deşi părinţii mei lucrează în domeniu, am vrut să fie ceva sută la sută al meu . Tehnicienii de aici au foarte prietenoşi, ne-au ajutat cu lumina, cu sunetul; acesta a fost un ajutor din afară, prielnic, pentru care le mulţumesc foarte mult.

A.M.P: Şi eu am început de aproape două luni să citesc Pirandello. Cumva textul l-am ales, dar a trecut mult timp până am ajuns la forma finală, pentru că tăiam mult, făceam lucruri care nu au rămas. N-am mai jucat niciodată un clovn. Am vizionat sute de clipuri cu clovni – stradali, profesionişti- şi trebuia să caut elemente sau trucuri pe care să le pot face, să prindă în măsura în care eu nu sunt un clovn acrobat, nu sunt în genul acesta de exerciţiu corporal de ani de zile ca să pot să ating o performanţă anume. Momentul acesta a fost cel mai greu de construit, apoi am întâlnit multe provocări şi la nivel de text, întrucât adevărul la care sper că am ajuns m-a trecut prin nişte experienţe şi zile în care nu mai înţelegeam nimic, mă simţeam singură şi mă „dădeam” cu capul de pereţi. Treci prin toate stările posibile şi imposibile dacă vrei să trăieşti cu adevărat momentul.

I.B.: Consideri Gala HOPo rampă de lansare în viitoarea carieră de actor?

A.D.:  Poate fi. Pentru unii da, pentru unii nu, depinde şi de tine cum îţi însuşeşti experienţa. Au fost într-adevăr şi oameni care au câştigat şi care (într-adevăr-e prea mult de două ori) şi-au găsit loc pentru că au profitat de ocazia asta şi au mers mai departe de ea. E important să fii văzut!

Dacă actorii varsă uimire peste toate lucrurile pământului, dacă teatrul  „e o ca gură căscată a unei maşinării uriaşe…!”, atunci visele, speranţele, rugăciunile… tot infinitul din oameni îl veţi regăsi aici… în sufletul vast „ca văzduhul” al acestor tineri actori care „fac orice, mănâncă şi scena, dacă trebuie” pentru a aduce o fărâmă de absolut în inimile spectatorilor.

de Iolanda Belbe