Pirandello sau Lumea căreia nu îi poţi greşi

Nu este un secret faptul că, în momentul anunţării temei Galei HOP 2018, „Pirandello, structura ludică. Eu şi personajul”, mulţi dintre tinerii actori absolvenţi s-au simţit descurajaţi, depăşiţi, sau poate intimidaţi de complexitatea temei propuse. Nimic surprinzător în asta. Paradoxal, opera lui Pirandello este dificilă tocmai prin flexibilitatea sa, prin felul în care nu poate fi niciodată interpretată greşit, niciodată interpretată corect, în sensul unei anumite norme canonice. Procesul de interpretare şi de înţelegere a ei este, în acest caz, aproape la fel de important ca oricare alt element dramatic.Opera lui Pirandello nu poate fi tratată şi abordată linear, unidirecţional. Tocmai de aceea, aparent, ea poate fi interpretată în aproape orice fel. Lucru des întâlnit în teatrul absurdului, al cărui precursor, de altfel, Pirandello chiar este.Lumea creată de autor este, în sine, un mare teatru, pe a cărui scenă defilează, ca la paradă – măştile. Frumuseţea acestei lumi rezidă în însăşi natura ei duală, ambiguă, reflectată de teme şi motive majore precum: viaţa, teatrul, realitatea, iluzia. Iar această dualitate omniprezentă reprezintă, de fapt, esenţa operei pirandelliene. Deşi poţi înţelege contextul în care evoluează personajele, psihologia lor, întreaga lor viaţă, totuşi nu reuşeşti să le pătrunzi carapacea pe de-a-ntregul, cel puţin nu la o primă lectură, în acelaşi fel în care nu poţi înţelege pe deplin nici lumea care le-a dat naştere. Personajele pirandelliene îşi expun elocvent sentimentele şi par să îşi înţeleagă poziţia dual-conflictuală, aceea de actor şi spectator a propriilor vieţi. Discursul lor intens şi pasionat, cuvintele lor încărcate de sens filosofic, fac ca nimic din ceea ce reprezintă să pară fixat şi prestabilit în mod definitiv.

Pentru un actor, care în procesul de construcţie a personajului simte nevoia să cunoască determinările şi motivaţiile acestuia, pe care urmează să le edifice scenic, această cavalcadă a opţiunilor de interpretare poate fi descurajantă. Indiferent de formulele alese, drumul de la concept la reprezentaţie este unul presărat cu întrebări, căutări, plin de incertitudini şi de îndoieli. Şi cu toate acestea, frumuseţea şi provocările temei acestei Gale rezidă în caracterul ei deschis. Tocmai de aceea putem afirma că cel mai spectaculos element al Galei de anul acesta este deschiderea şi diversitatea opţiunilor de interpretare ale unei singure partituri. Astfel, fiecare Henric al IV-lea (Cătălin Asanache, Kostas Mincu, Norbert Boda, Adrian Iosif Pop, Andreea Darie, Dan Coza, Daniel Nuţă, Alexandru Banciu) prezent pe scenă a fost diferit, deloc asemănător cu cei de dinaintea lui, deşi cuvintele au fost întotdeauna aceleaşi; fiecare fiică vitregă din familia celor „Şase Personaje…” zâmbea şi suferea altfel, degaja o energie cu totul distinctă, chiar dacă monologul rostit era mereu acelaşi.

Personajele lui Pirandello există şi „trăiesc” în măsura în care se pot observa pe ele însele şi pe cei din jurul lor, iar ochii prin care acestea privesc sunt mereu alţii. Fiecare tânăr actor participant la Gală şi-a expus pe scenă propria versiune de interpretare a personajelor pirandelliene, propria grilă de analiză a gândurilor şi acţiunilor acestora.  Privită din această perspectivă, absolut fiecare interpretare a fost „corectă”. Pe cât de copleşitoare în tematica sa, opera lui Pirandello, aşa după cum s-a precizat, rămâne totuşi maleabilă. Nu există un anume mod canonic de a o interpreta. Fiindcă, dacă ar exista, iar unul dintre actori ar reuşi să îl găsească şi să îl fixeze ca şi reper unic, lucru acesta ar face munca tuturor celorlalţi una zadarnică. Din această cauză, actorii care au avut curajul să îşi exprime viziunile şi interpretările, şi nu s-au temut să îţi asume riscuri, au degajat forţă, mai multă decât cei care au încercat să funcţioneze scenic uzitând metodele „clasice”. Interpretările lor competente, colajele competent compuse şi aerul lor competent nu au lăsat în urma lor decât amintirea vagă a unor momente bune, însă nu şi acel „ceva”, distinct şi unic.

Preselecţiile au avut anumite „pietre de încercare”, pornind de la alegerea textelor, până la  elementele tehnice, de vorbire. Exceptând câteva momente, colajele prezentate de actori au „rulat” parcă mereu aceleaşi fragmente. Prin urmare, de la un moment la altul, monologurile prezentate au avut multe elemente comune, cu fraze care s-au succedat obsedant. Şi totuşi, în caruselul ameţitor al coincidenţelor, nici o interpretare nu a semănat cu cealaltă.

Deşi aparent descurajantă, tema acestui an le-a oferit multor participanţi şansa de a pune în valoare nu doar personajele, ci şi pe ei înşişi, de a deveni ei înşişi personaje principale pe marea scenă a vieţii.

de  Xenia Zileriu