“O să vedeţi voi cum îmi iau zborul. Da, îmi iau zborul”

Urmărind, în prealabil, preselecţiile care au avut loc la Sala Mică a Teatrului Naţional din Bucureşti, am realizat dimensiunea efortului pe care l-au depus actorii-concurenţi care participă la Gala HOP. De câtă pregătire, determinare, “nebunie” şi luciditateau avut nevoie pentru a prezenta, în cele câteva minute pe care le-au avut la dispoziţie, o lume ambivalentă – în care se întâlnesc pe aceeaşi scenă a sufletului tumultul şi realitatea ficţională a personajului pirandellian, angoasele şi temerile sale, cu adevărul interior, marcat de cele mai profunde şi tulburătoare interogaţii existenţiale. Prin coliziunea celor două „lumi” diferite, se produce miracolul naşterii rolului, o construcţie ficţională unică, mai reală decât însăşi realitatea, care le oferă tinerilor actori posibilitate să-şi sondeze, evalueze şi radiografieze cu luciditate propria devenire ca actor.

Gala HOP este considerată cea mai importantă “trambulină” către afirmarea, dezvoltarea şi succesul tânărului absolvent de actorie din România. Un hop important către maturizarea şi definirea ca actor. Aşadar, speranţa, căutările şi aşteptările sunt cuvintele cheie care zugrăvesc şi de această dată atmosfera de concurs de la Costineşti. HOP mai este şi „şansa de a face parte dintr-o generaţie care se formează împreună”; „o audiţie-sărbătoare de la care nu pleci nervos şi frustrat”„un prieten din copilărie, care, ajuns la maturitate îţi aduce aminte de credinţa cu care te jucai « de-a…»”; „un spiriduş ghiduş, un fel de Puck, dar care face numai lucruri bune”; „o specie rară de pitici de grădină de talie mică, cu raţiune şi voinţă proprie”; „o suricată”;„un licurici care luminează drumul dintre minte, trup şi suflet”;„un urs panda”; „noul meu amic”; „un ou cu surprize”; „un cadou împachetat în hârtie roşie”; „copacul în care cresc actori”. „HOP este „Oh! Ah, Of! Vai Auuu! Mm! Aha, Hahaha! Bau Bau!” … „NOI”!

Pe toate durata Galei, tinerii actori au beneficiat de workshop-uri tematice necesare în demersul lor de devenire profesională. Menite să-i ghideze în amplul proces de formare şi profesionalizare ca actor, atelierele de creaţie susţinute de specialişti în domeniu au urmărit câteva direcţii importante: antrenarea trupului, cunoaşterea de sine prin intermediul poeziei, modelarea rostirii şi conştientizarea importanţei pe care o are cuvântul, explorarea disponibilităţii artistice prin tehnici de introspecţie personală, valorificare talentului prin gestionarea eficientă a carierei.

Pe scenă toţi concurenţii au încercat să fie cât mai credibili, să contureze cât mai bine personajele interpretate de ei şi să se achite cât mai bine de sarcinile impuse de regulile şi condiţiile de concurs. Tinereţea şi entuziasmul au făcut ca uneori personajele să aibă contururi vii, colorate, inedite, alteori să se piardă în hăţişul sensurilor. Iar dacă în preselecţii remarcam energia debordantă, pasiunea şi determinarea ce-i însoţea în fiecare moment petrecut pe scenă şi în culise, acum când călătoria se apropie de final, remarc cu tristeţe că implicarea, asumarea momentului au rămas doar nişte palide deziderate. Miza concursului, importanţa momentului, presiunea şi emoţiile inerente oricărei competiţii au făcut ca unii dintre tinerii actori să nu mai ajungă la întâlnirea autenticăcu personajul.

Monologul sincer al Adei Dumitru care spunea că “trebuie să zâmbeşti într-un anumit fel la directorii de casting” şi cel al lui Norbert Boda – una dintre cele mai „nucleare” apariţii – au constituit vocea unei generaţii dornice să se exprime, să fie auzită şi să-şi găsească loc într-o lume prea mică şi meschină pentru visele lor mari. O generaţie care îşi strigă neputinţa şi, totodată, îşi arogă drepturile. „ Vrei să te revolţi? Nu poţi. În primul rând, nu suntem liberi să facem ce am dori; vremurile, obiceiurile celorlalţi… datoriile, responsabilităţi, un şir de consecinţe, fire, tentacule ce te-nfăşoară şi nu te lasă să respiri. Să nu faci nimic, sau cât mai puţin posibil…” (Pirandello, „Caietele lui Serafino Gubbio, operator”). O generaţie care nu mai e dispusă să facă compromisuri, şi care nu cere decât să fie lăsată să se exprime şi să fie luată în serios, pentru că nu „avem întotdeuna nevoie să facem pe cineva responsabil de necazurile şi de nenorocirile noastre.” (Pirandello, „Răposatul Mathias Pascal”).

În ansamblu, discursul tinerei generaţii a fost totuşi unul de forţă, aceştia demonstrând capacitatea de a traduce mesajul auctorial, oricât de abstract ar fi el, şi de a-l prezenta în mod original în faţa publicului. Şi dacă teatrul este unul dintre acele spaţii în care se oglindesc năzuinţele, spiritul şi visele timpului pe care îl reprezintă, sper ca tinerii actori prezenţi la Gala HOP să fie făcliile care ne vor lumina în anii care vin.

Iolanda Belbe