Interpretul în cea mai sinceră formă a lui – 11 iunie

Până astăzi, n-am acordat o importanță prea mare ideii de preselecție. Ca majoritatea spectatorilor, căutam momentul final și tensiunea maximă care credeam că e absentă în prima etapă. Nu m-aș fi gândit că-mi vor fi detronate impresiile de simplu privitor în momentul în care mă voi transforma într-un conștient observator.

Pentru că e foarte important acest detaliu, trebuie să ne reamintim tema Galei Hop de anul acesta: DansActorul. Mișcarea predomină, fără a fi însă excluse cuvintele, gesturile, recuzita etc. Concentrația mare de mișcare necesită o mult mai profundă atenție decât un joc actoricesc obișnuit. Trebuie să înțelegi povestea (sau cel puțin să încerci – uneori poate fi de la început greșit transmisă), s-o analizezi, să-i permiți să te răvășească (pentru a putea rămâne corect în jurizare) și, la final, s-o lași să plece. Sunt câteva etape care te suprasolicită mental, dar te și satisfac, mai ales când cele cinci minute ale fiecărui participant le bifează pe toate.

Trebuie să mărturisesc că îmi făcusem așteptări negative legat de această preselecție; o asociam cu cele în care participantul vine, execută momentul și dispare. Sec. Rece. Nu credeam că poate fi altfel: de cum intra în spațiul de joc, interpretul se arăta în cea mai sinceră formă a lui. Renunța complet la masca socială (întâlnită cu două minute în urmă pe hol) și își prezenta momentul. În cinci minute ajungeai să-i cunoști fricile, visurile, ticurile corporale și verbale, similar cu, poate, câteva zile de discuții la o bere. Iar schimbul ăsta n-ar fi fost posibil dacă n-ar fi cooperat și tabăra de pe scaune. La fel de disponibili trebuia să fim și noi dar nu pentru a ne împărtăși, ci pentru a accepta ceea ce ni se oferă, fie că ne place sau nu. Jurații erau nevoiți să facă asta cel mai intens – ceea ce, din fericire, s-a întâmplat. N-am văzut să descurajeze vreun participant și nici să-i dea în vreun fel stare de nesiguranță (lucru care se întâmplă frecvent la preselecții).

Câteva observații importante și întâmplătoare:

Unii schimbau ordinea cuvintelor din tema concursului – erau fie mai mult actori, fie doar actori.

Mâinile au fost mult mai mult folosite decât picioarele.

Situațiile oferite în improvizație au fost făcute de multe ori la fel, dar cu atitudine de sunt cel care o face cel mai bine.

Nu există noțiunea de greșeală – mă refer mai mult din punct de vedere coregrafic – cu alte cuvinte, nu se ține cont de perfecțiunea mișcărilor.

„Frază la sol” este o expresie înțeleasă de cei axați pe actorie ca fiind vorbită – recunosc, și eu am crezut la fel.

Repetiția este constant folosită în momentele de mișcare.

Pe lângă individual și grup a mai existat o secțiune, una care nu se notează, dar se vede cu ochiul liber: oraș. Se observa diferența dintre orașe și asemănarea dintre cei din același oraș. Am văzut stilurile caracteristice fiecăruia și mă întrebam cum ar fi un teatru cu câte un actor de la fiecare facultate din țară. Iar asta nu degeaba – Bucureștiul are totul bine pus la punct, o poveste corectă și complexă – e relaxat; Clujul are mai mult text decât mișcare, e sensibil și emoționat; Târgu-Mureș are predominant vorbire și mult mai puțină mișcare, sincron și seriozitate. Cu restul orașelor nu pot continua pentru că am avut prea puține exemple ca să pot trage niște concluzii, desi există multe alte deosebiri. Tocmai de aceea, sunt sigură că va fi foarte grea selectarea celor care vor merge mai departe – e dificil să alegi dintre atâția participanți care, desi sunt pe aceeași lungime de undă, au, fiecare în parte, câte ceva care-i face unici.

Astăzi mi-am amintit cât de important este pentru un actor să cunoască și celelalte forme de artă care se asociază cu teatrul. Astăzi am fost provocată. Astăzi am fost tensionată. Astăzi am fost scuturată – se pare că repetiția nu dă bine doar în dans.

Ema Onofrei